Viața ca o descoperire - Ioan Sântea

     Fiecare ne naștem undeva. Unii în palate, alții în colibe ori în cazuri mai fericite în case de oameni modești. Nu cunoaștem în acel moment care este locul ce ne este destinat și nici traiectoria de viață ce ne-a fost hărăzită. Din acest punct de vedere, esențial sub aspect uman, rezultă de la bun început o mare diferențiere între oameni și o realizare aleatorie a oricărui principiu de egalitate și de dreptate socială.
     După ce facem această constatare cu gust amar, se pare că nu putem evolua prea mult în direcția obținerii unor explicații cât de cât satisfăcătoare. Ne putem pune pe parcursul întregii noastre vieți - ba chiar pe distanța impresionantă a istoriei omenirii - o sumedenie de întrebări pertinente. Nu putem însă explica suficient din punct de vedere științific, filosofic sau moral care sunt legile fundamentale ale existenței noastre, respectiv resorturile intime care înfăptuiesc procesele cosmosului ori cele ale trecerii omului prin viață și prin moarte. Urmarea firească a acestei neputințe fundamentale a omului - aș putea spune chiar constituționale - care nu-și poate depăși singur, deci prin forțele proprii, condiția lui paticulară în univers, este că trăim într-o stare de incertitudine, într-o nebuloasă deasă, încărcată cu urme de mister și cu diverse elaborări teoretice, care îmbracă haina autoritară a unor doctrine, adeseori transformate în dogme.
     Departe de mine gândul de a pătrunde în acest hățiș teoretic - măcar din temerea întemeiată că nu voi mai putea ieși din el - am schițat o abordare a problematicii esențiale a omului sub un aspect mai simplu, care ne poate duce mai direct la discutarea destinului, ca descifrare individuală și nu generală.
     Aș dori ca, prin prezentarea situațiilor de viață cuprinse în carte, să explorăm împreună o problematică specifică, detașată pe cât posibil de condiția generală a omului, care aș vrea să se cheme "omul ca suporter și făuritor al propiului destin". Adică mai concret spus "despre omul singur" care pășește prin viața lui într-un mod specific, care-și poartă virtuțile, slăbiciunile și grijile în mod particular și subiectiv - mult diferențiat de unul de celălalt - și care, finalmente, are sau nu un scop precis în viață. Astfel, am putea evita discuțiile teoretice și am încerca să înfățisăm diverse tipuri de oameni cu istoria lor particulară, cu eforturile proprii de a păși în viață, cu modalități personale de rezolvare și depășire a unor momente delicate, cu suișuri și coborâșuri, cu vămile plătite unor situații de cumpănă ori de pierdere a speranței.
     Fiecare pășește cu mai mult sau mai puțin curaj și încredere, ajunge la unele destinații, iar la altele nu, și-și încheie trecerea prin lume cu anumite roade culese sau, dimpotrivă, risipite. Împotriva oricăror teze pesimiste, se poate observa că fiecare om are o zestre pozitivă, posibil a fi valorificată într-un mod fericit. Unii oameni se comportă echilibrat, chibzuit ori chiar exemplar, iar alții "pun la bătaie" niște resurse sufletești excepționale - și nu întotdeauna în scop egoist - parcă ar dori să-și convingă semenii că psihicul uman este un rezervor uriaș și nebănuit de forțe, capabil să mute munții din loc și să depășească orice vitregie a sorții. Acestora aș dori să le închin această carte, cu toată smerenia, ca un semn simbolic al cinstirii valorii umane, ca o odă dăruită celor care au dovedit că aparenta slăbiciune se poate transforma în forță și izbândă.

     De multe ori m-am întrebat dacă se merită să-ți macini viața la moara Poliției de Investigații Criminale, echivalentul Judiciarului din anii '90. Dacă ai munci non-stop 24 de ore din 24, tot n-ai să-ți mulțumești conștiința; cât despre șefi nici nu s-ar pune problema, căci fișetele sunt ticsite cu dosare în care n-ai reușit să descoperi infractorii, de la șuți și escroci mărunți, până la spărgători versați, tâlhari fără scrupule și criminali sadici. Chiar când îți intri în mână și rezolvi caz după caz - din cele care au cutremurat comunitatea - tot nu ai motive să fii încântat: șeful își arată colții și este veșnic înnourat, de parcă ai atenta la scaunul lui, iar în spatele tău, al șaselea simț, te avertizează ca ți se pregătesc capcane amețitoare, pentru a-ți calma sau nu, de ce nu, a-ți controla elanul. Or, se țes intrigi ca să ai o biografie colorată, care ar putea interesa - la o adică presa flămândă de senzațional. Iar acasă, după zile și nopți nedormite, când îți dorești o baie fierbinte și câteva ore de somn bun, jumătatea ta nu pregetă să-ți reamintească, pentru a nu știu câta oară, că te zbați ca un fraier, pe când alții și-au găsit locuri călduțe și au timp pentru familiile lor ori s-au pricopsit de parcă le-a pus Dumnezeu mâna în cap.
     Și atunci se merită?
     Răspunsul ni-l va da Ioan Sântea, colonel în rezervă, pe care l-a racolat Miliția în anul 1955, după absolvirea Facultații de Filosofie, alături de alți cinci colegi de promoție. Li s-a promis că vor lucra în laboratoare de psihologie judiciară, care vor fi înființate după modelul Occidentului, dar n-a fost să fie așa. Tânărul ofițer va ajunge din întâmplare la Judiciar, unde va primi sarcini pe măsura talentului său de bun condeier, fiind considerat de către cei mai mulți ca un polițist atipic prin formația intelectuală și fel de a fi, care nu va rezista prea mult în malaxorul acestei profesii dure și pline de primejdii. N-avea de unde să știe că va fi pândit de ochii vicleni ai șefului de la Omoruri, nimeni altul decât celebrul Dumitru Ceacanica, care era temut atât de către infractori, dar și în egală măsură, dacă nu și mai mult, de către colaboratorii direcți. N-a fost prea încântat de propunerea acestuia de a lucra în subordinea lui, oricât de flatat s-a simțit, dar n-a avut încotro, căci Ceacanica nu era dispus să cedeze.
     Și iată-l lângă acest om, inferior lui prin pregătire, care îl va uimi însă toată viața, prin calități excepționale: un fler rarisim de a vedea un copac din cea mai deasă pădure, dar și pădurea în măreția și splendoarea ei, care îi permitea să descopere infractori versați, ce scăpaseră prin filtre și se ascundeau uneori chiar în dosarele voluminoase la care lucraseră zeci de meseriași, spre stupefacția și invidia acestora; un talent ieșit din comun pe care și-l dezvolta zilnic - de a scormoni din priviri intimitatea oamenilor, cu care se intersecta pe stradă, în mijloacele de transport sau în alte locuri publice, o tehnică ireproșabilă, mai bine zis o artă desăvârșită a interogatoriului; o logică impecabilă de a înlănțui fapte disparate, care să conducă în cele din urma la infractor, după coroborarea unor probe materiale certe; nu în ultimul rând, o ușurință formidabilă în a cizela frazele, virtute care îl așeza pe primul loc în topul întocmit de către secretara serviciului, ceea ce nu era la îndemâna oricui, căci rapoartele și analizele de la omoruri puteau ajunge până la cele mai înalte niveluri.
     Va avea multe de învățat de la acest om care clocotea ca un vulcan nestins și nu menaja pe nimeni, fiind neîndurător în primul rând cu propria persoană. Leneșii, mincinoșii, bătăușii nu aveau nici o șansă în fața lui, căci instaurase o regulă de la care nu admitea nici cea mai mică abatere; fiecare caz era investigat cu aceeași ardoare și persevență, indiferent dacă victima era boschetar sau demnitar, amărât sau nabab. În plus, era un vrăjitor al cuvintelor, fiind adulat de către scriitori, care îl solicitau periodic conducerii ministerului pentru a le prezenta cele mai recente cazuri soluționate, pe care acest om elegant, totdeauna asortat la patru ace, le transforma în momente de neuitat, fragmente de viață adevarată, necosmetizată.
     Amândoi vor forma o pereche de ași unică în istoria poliției române, care vor implica un stil inconfundabil în investigarea omorului, intr-o cazuistică greu de egalat. Sântea i-a urmat la conducerea serviciului și apoi a ajuns chiar director adjunct, spre disperarea și groaza celor care îi cobiseră eșecul, dar tuturor le-a dat o lecție de fair-play, de care sunt capabile doar marile caractere. Ca și Ceacanica, nu și-a plecat șira spinării pentru onoruri și a cedat doar când n-a avut încotro, dar și atunci ca un polițist atipic, țepos ca un arici...
     Munca la omoruri i-a picurat otrava dependenței, așa cum li se întâmplă doar celor care cad în ghearele viciului, astfel ca atunci când dosarul lui profesional - pătat prin plecarea în străinătate a unei surori - nu mai corespundea standardelor vremii, a renunțat la funcție, dar nu s-a îndurat să plece și bine a făcut: căci i se va încredința o misiune incitantă, unică și ea într-un sistem închistat, care încerca să-și depășească limitele, a fost chemat și numit să organizeze un curs superior, pe durata a zece luni, pentru formarea unor specialiști în investigații criminale, la realizarea căruia au concurat cei mai competenți profesori din domenii conexe acestui gen de investigație: Logică, Sociologie, Psihiatrie, Psihologie Judiciară, Criminalistică și Medicină Legală. Cursul era în subordinea nemijlocită a ministrului de interne Teodor Coman, cel care a avut aceasta fulminantă inițiativă și a format astfel câteva serii de reputați specialiști, care s-au afirmat în funcții de răspundere și au eficientizat actul managerial de combatere a criminalității. Aici au predat mari profesori universitari: Tiberiu Bogdan, Ioan Moraru, Vladimir Beliș, Victor Predescu, Aurel Dicu, Chelcea Septimiu, dar și experți de primă mărime în Criminalistică ca Ion Anghelescu, Ion R. Constantin, Vasile Măcelaru, Gheorghe Asanache, Florescu Manon, Bolboacă Aurel și mulți alții. Din păcate, ca și în urma cu șaptezeci de ani, pe vremea ministrului Vasile Lascăr, care dorea să facă din poliția judiciară o a doua magistratură, cursul a fost micșorat la șase luni și apoi la patru luni, iar ulterior abandonat. Colonelul Sântea a fost din nou mințit și forțat să se pensioneze.
     Da, se merită să arzi la poliția judiciară, ne transmite Ioan Sântea prin exemplul său; da, se merită, oricâte piedici sau nedreptăți vei fi nevoit să înduri. Nu-ți face nimeni statuie și nici nu trebuie să-ți mulțumească nimeni, doar tu însuți trebuie sa ai acest sentiment, straniu pentru mulți, că ți-ai făcut datoria, chiar dacă munca ta n-a însemnat decât eliminarea câtorva găleți cu zoaie dintr-un ocean al perversității umane.
     La vârsta senectuții, colonelul în rezervă Ioan Sântea se găsește pe sine la obârșii, rememorându-și copilăria în peisajul fabulos al Sibiului, adolescența temperată de principii morale severe, deprinse de la tatăl său, credincios baptist, pe care nu le va încălca niciodată, tinerețea zbuciumată pentru făurirea unui ideal greu de înțeles de către mulți dintre semenii noștri, care caută în poliție doar un loc de muncă sigur și oportunități ale ușilor deschise. A rămas bățos și intransigent cu el însuși, tuns ca un arici, cu fața luminată deseori de un zâmbet șăgalnic care îi albăstrește ochii când reînvie oameni plecați de mult în lumea umbrelor, dar care i-au înfrumusețat viața aspră și dură de polițist. Căci crede cu ardoare într-o deviză pe care și-a tradus-o singur dintr-un ferpar pe care l-a găsit întâmplător într-un cimitir parizian:

Nu devii bătrân atunci când trăiești un număr de ani,
Devii bătrân atunci când abandonezi idealul.
     Ioan Sântea nu și-a abandonat idealul, pasiunea devoratoare pentru munca de poliție și polițiști, purtându-se însă ca un om obișnuit într-o lume neobișnuită, căci ceea ce îl definește înainte de toate este modestia. Cred că veți fi de acord că cititorul acestor admirabile confesiuni nu ar avea de unde să știe, fără acest lapidar Cuvânt înainte, că i s-a oferit prilejul să pătrundă în labirintul tainic al unui personaj de legendă din Criminalistica românească.