100 de proroci - K. V. Rîjov, E. V. Rîjova

     Islamismul, cea de-a treia religie importantă la nivel mondial, pe lângă creștinism și budism, a apărut la începutul secolului al VII-lea în societatea arabă, constituită din locuitorii propriu-ziși ai Peninsulei Arabice. În acea vreme ei nu erau o nație unitară, ci doar un grup de seminții, cea mai mare parte nomade lipsite de o organizare și o conducere centrală. Majoritatea arabilor, în mod special cei nomazi, erau de credință păgână. Conform vechilor tradiții semitice, ei se închinau soarelui și lunii, diferitelor zeități și spirite, forțelor naturii sau strămoșilor. În mod deosebit, erau adorate zeițele Allat, Uzza și Manat. În Arabia Centrală înflorea fetișismul, care-și găsea expresia în cultul unor pietre mari așezate pe muchie. Uneori (dar nu prea des) deasupra acestor pietre era ridicată o clădire de formă cubică - kaaba - (cub - în traducerea din limba arabă). Cel mai mare dintre aceste fetișuri este vestita piatră neagră din templul Kaaba, de la Mecca. Această piatră neagră era înconjurată de pietre mai mici reprezentând mai multe zeități minore și spirite (numărul lor ajungea la peste 360) și era considerată de arabi ca fiind simbolul zeului suprem. De fapt, chiar dacă fiecare seminție își avea zeitatea principală proprie, care juca și rolul de ocrotitor al poporului respectiv, mai exista (e adevărat, într-o formă nedefinită) un cult al zeului suprem - Allah. În Arabia preislamică, sub aceste nume era cunoscută zeitatea care crease lumea, zeul cerului și al ploii. El era considerat un zeu îndepărtat de oameni și, din acest motiv, nu era ocrotitorul nici unui neam. Nu existau temple ale lui Allah. (De altfel, așa cum consideră mulți cercetători, Allah nu era nici măcar un nume propriu, ci substitutul numelui interzis al divinității, derivat de la substantivul comun Ilah (Dumnezeu) cu articolul hotărât, cea ce înseamnă ad literam "de proveniență divină". Dar este perfect posibil ca toți zeii semințiilor să fi fost numiți allah. Mulți dintre arabi cunoșteau iudaismul, pentru că în câteva dintre orașele arabe existau de multe secole puternice comunități iudaice. De asemenea, mai erau cunoscute creștinismul (care fusese pentru scurtă vreme religie de stat în Yemen) și zoroastrismul (la sfârșitul secolului al VI-lea, Yemenul a fost cucerit de Iran și se transformase în provincia sa).
     Așa se prezenta situația din peninsulă atunci când a început să propovăduiască aici prorocul Mahomed, fondatorul islamismului. Se consideră că el s-a născut în anul 570 în Mecca și a fost fiul unui negustor, Abdalah, ce provenea din neamul nobil al lui Hașim din Mecca, seminția Kuraișiților. Mama lui Mahomed, Amina era din neamul Zuhar. Abdalah a murit destul de repede după nașterea fiului său, fie la întoarcerea din Gaza, fie într-o călătorie comercială la Iasrib. După cum se obișnuia în familiile cu stare din Mecca, băiatul a fost dat unei doici beduine numită Halima, lângă care a trăit cinci ani. Pe când avea șase ani, Mahomed a rămas și fără mamă, care a murit la Auba, pe drumul de întoarcere de la Iasrib, unde fusese la mormântul soțului. El a fost luat mai întâi de bunicul Abd-al-Muttalib, iar peste doi ani, când și bunicul său a murit - de unchiul Abdamanaf, cunoscut mai mult sub numele de Abu Talib. El se ocupa cu comerțul, dar nu era un om prea bogat, trăia modest având o familie cu patru copii, și este posibil ca Mahomed să nu fi mâncat chiar pe săturate. La vârsta de 15 ani, el a început să trăiască pe cont propriu: s-a angajat să pască oile unor locuitori din Mecca, apoi s-a ocupat cu înarmarea caravanelor. În jurul anului 590, Mahomed a participat la o luptă în apropierea localității Ukaz.
     Situația proastă a lui Mahomed în acea perioadă este pe deplin reflectată de refuzul lui Abu Talib de a o lăsa pe fiica sa, Fahita, să se căsătorească cu el, preferând de ginere un alt văr de-al lui. Când nepotul a început să-i reproșeze acest lucru, Abu Talib a răspuns: "Da, noi ne-am înrudit cu el - cel nobil este demn de altă noblețe." Abia în anul 595, viața lui Mahomed s-a schimbat în bine. La sfatul lui Abu Talib, el s-a angajat ca, în calitate de vânzător, să însoțească în caravana siriană mărfurile bogatei văduve Hadiji bint Huvailid. Plata nu era așa de mare - pentru cămile tinere, dar nu în asta consta principalul. Lui Hadiji i-a plăcut Mahomed, i-a dat de înțeles asta, el a pețit-o, a primit consimțământul și a devenit soțul ei. Aceasta era o femeie deșteaptă și energică, mai fusese căsătorită de două ori și avea un copil mic dintr-o căsătorie anterioară. După ce s-a căsătorit, Mahomed s-a ocupat cu negoțul de piei. Când Abu Talib a ajuns la sapă de lemn, Mahomed l-a luat pe fiul cel mai mic al acestuia, Ali, pentru a-l educa.
     Mahomed avea în jur de 40 de ani când a început să aibă tot felul de viziuni și vise care l-au dus la ideea că el este prorocul lui Allah. Chinuit de aceste vedenii, el își lăsa familia singură mult timp și se plimba prin munții din apropiere. În luna ramadanului din anul 610, pe când se afla într-un defileu pustiu din Munții Hila, el a găsit o peșteră, s-a culcat acolo și a adormit. Ceea ce s-a petrecut cu el în acea noapte, în peșteră, a fost înflorit după aceea de o mulțime de legende. Dar Mahomed vorbea despre acest eveniment din viața sa în cuvinte foarte simple: "Deodată eu am simțit în somn cum Cineva s-a apropiat de mine și mi-a spus: Citește!, eu am răspuns: Nu!, atunci Acela m-a izbit așa de tare că am crezut că voi muri și a repetat: Citește!, eu am refuzat, iar Acela m-a lovit din nou, eu am auzit cuvintele: Citește în numele Domnului tău, Care creează - îl crează pe om din sânge întărit. Citește - Domnul tău este milostiv - îl va face pe om să cunoască prin unealta de scris - va afla ce înainte nu a știut. Când am citit acestea, arătarea a plecat de lângă mine și eu m-am trezit. Am simțit atunci că tot ce-am citit este în inima mea". După câteva zile de peregrinări prin munți, când Mahomed s-a culcat într-un pavilion dintr-o grădină și și-a acoperit capul cu o pelerină, el a auzit neobișnuit de clar următoarele cuvinte: "Ești acoperit de o pelerină! Trezește-te! Propovăduiește despre Domnul tău, proslăvește-l! Curăță hainele tale! Alungă necurățenia! Nu fi bun numai pentru a-ți apăra interesul și respectă-l pe Domnul tău!"
     După ce a avut cea de-a doua revelație, Mahomed nu s-a mai îndoit că este trimisul lui Dumnezeu și a adoptat porunca dată din înalt - a început să îndepărteze rătăcirea în care se aflau cei din neamul său, să le propovăduiască credința în Allah și să-i învețe o viață plăcută acestuia. Primele sale propovăduiri seamănă foarte mult cu cele creștine. El vorbea despre atotputernicia lui Dumnezeu, despre sfârșitul apropiat al lumii și despre faptul că se vor salva numai aceia care-i ajută pe ceilalți și care vor crede în Allah, urmându-l pe prorocul său. Mahomed i-a numit pe aceia musulmani, adică "c"ei care renunță la sine". La început, Mahomed a fost ascultat numai de membrii familiei sale, apoi lui i s-a alăturat Abu Bakr, un negustor bogat din neamul Taim și încă vreo câțiva oameni. Când numărul musulmanilor a ajuns la 30, locul de rugăciune s-a mutat în casa lui al-Arkam. În ce consta esența noii religii? Imaginea cea mai bună este dată de vorbele prorocului, care au fost consemnate imediat după moartea sa și reunite în Coran - principala carte sfântă a musulmanilor.
     Înainte de toate, trebuie remarcat că toate motivele mitologice fundamentale din doctrina lui Mahomed corespund în întregime celor biblice. În propovăduirile sale Mahomed se raportează la multe subiecte din Vechiul Testament. El spunea că Allah a creat lumea în șase zile (totuși, a șaptea zi nu a fost proclamată sâmbăta, conform evreilor, ci vinerea), că Adam, primul om, a fost creat din lut și reprezintă culmea creației. La început el trăia în rai cu femeia sa, Havva, (care fusese creată dintr-o coastă de-a sa), dar apoi a fost izgonit de Allah, din cauză că mâncase roadele din pomul interzis. Mai departe, Mahomed atribuia prorocilor și relației lor cu Allah un rol istoric important. În povestirile referitoare la ei se găsesc multe lucruri noi. Deși majoritatea prorocilor pomeniți în Coran se identifică cu aceia din Biblie, Mahomed nu povestea același lucru despre ei ca și evreii. Se simte, în general, că el cunoștea Biblia destul de superficial și aflase multe date mai mult pe cale orală. El făcea referire, de asemenea, la subiecte evanghelice și talmudice. Foarte asemănătoare cu cele creștine erau ideile sale despre apropiatul sfârșit al lumii, despre învierea morților și Judecata de Apoi. De altfel, Mohamed nu a insistat niciodată pe faptul că el ar putea spune ceva nou. Încă de la început el a declarat că Allah, despre care propovăduiește, s-a relevat demult strămoșului arabilor și evreilor, Avraam (Ibrahim), și după el multor altor proroci evrei. Astfel, Allah îi spune: "Noi v-am dat Tora, în care este îndrumarea și lumina; prorocii vorbesc prin ea, iar rabinii și învățații ne dezvăluie ceea ce le-a fost dat să descopere din scrierea lui Allah... Și v-am trimis pe urmele lui Isu (adică Iisus Hristos), fiul lui Mariam (Maria), pentru întărirea adevărului revelat înainte în Tora și i-am dăruit lui Evanghelia, în care este îndrumarea și lumina și întărirea adevărului revelat înainte în Tora, cu îndrumare și povață pentru cei care se tem de Dumnezeu..."
     Dar Allah a fost cunoscut oamenilor chiar și înainte de Avraam, căci credința în El a existat încă din vechime. Mahomed spunea: "La început toți oamenii aveau aceeași credință. Apoi au început să se certe între ei pe tema asta. În urma acestor dispute, au apărut mai multe religii și devieri de la credință. Dumnezeu a trimis proroci la multe popoare pentru a le întoarce de la rătăcirea lor către credința adevărată." Prin gura lui Mahomed El spune: "Noi am trimis la fiecare popor câte un emisar. Închinați-vă lui Allah și respingeți necredința. Pe unii dintre ei Allah i-a purtat pe calea cea dreaptă, altora le-a fost dat să se piardă pe acest drum. Altă dată Allah îi spune lui Mahomed că am legiuit pentru voi (adică pentru musulmani) tot ceea ce i-am vestit lui Nuha (Noe), ți-am dezvăluit tot ceea ce au aflat și Ibrahim (Avraam) și Misa (Moise) și Isu (Iisus). Și încă: Spune: Noi am crezut în Allah și în tot ceea ce ne-a fost arătat nouă și lui Ibrahim, lui Ismail (Izmail), lui Ishac (Isaac) și lui Iacub (Iacob) și neamurilor lor și în tot ceea ce a fost dăruit lui Musa și lui Isu și prorocilor de către Domnii lor. Noi nu facem diferența dintre ei și ne dăm Lui." Citim în Coran: "Avraam nu a fost nici iudeu, nici creștin - el a fost un musulman adevărat, care se închina lui unul Dumnezeu".
     Dar acest lucru nu înseamna că Mahomed recunoaștea iudaismul sau creștinismul. El considera cele revelate lui cu totul independente de revelațiile anterioare. Ceea ce i se revelase era în acord cu cele dinainte și le confirma, dar, la fel ca și înainte, venea direct din cer de la unicul Dumnezeu. Allah îi spune lui Mahomed: "Nu există alt Dumnezeu în afară de Acela viu și etern. El ți-a trimis revelația ce conține adevărul pentru a întări scrierile care există mai demult. Înainte a dat Tora și Evanghelia. Acum el a trimis Iluminarea. Această nouă revelație a fost dată pentru că iudeii și creștinii au deviat de la adevărul pe care El l-a trimis lor la început. Eu i-am primit pe creștini în testamentul meu - spune Allah - dar ei au uitat o parte din poruncile mele".
     În ce consta esența și principalul mesaj al religiei adevărate? Allah pretindea de la oameni lucruri foarte simple și clare. Prima cerință fundamentală, pe care a formulat-o Mahomed, era credința într-un singur Dumnezeu. Ea era exprimată astfel: "El - Allah - este unic, Allah eternul, nu a născut și nu a fost născut și nu a fost egalat de nimeni." Prorocul respingea total doctrina creștină a Treimii și a Dumnezeului-Fiu. El aclama: "Cerurile mai au puțin și se prăbușesc, pământurile se răscolesc, iar munții se transformă în praf din cauză că ei atribuie un fiu Celui Milostiv." Și în alt loc mai spune: "El este începutul și sfârșitul. El este vizibil și ascuns, cunoașterea lui este în tot ceea ce există." Totuși, alături de bunul Allah mai există în doctrina lui Mahomed și un demon puternic al răului, care poartă numele de Șaitan sau Iblis. Iblis, la fel ca și în cazul creștinismului, este un înger căzut. Se spune că, atunci când Allah l-a creat pe om, el le-a cerut tuturor îngerilor să i se supună. Toți au consimțit în afară de Iblis, care a fost pedepsit pentru neascultarea sa. În legătură cu asta Allah pune în gura lui Mahomed următoarele cuvinte: "Și, iată noi am spus îngerilor: Închinați-vă lui Adam! Și toți s-au închinat în afară de Iblis. El a zis: Cum oare aș putea să mă închin aceluia pe care l-ai făcut din tină?" Relațiile dintre Allah și Iblis sunt asemănătoare acelora care existau în Vechiul Testament între Iahve și Satana: Allah cel autotputernic îl rabdă pe Iblis și răul care vine cu el pentru a-l pune la încercare pe om. Plecând de la Allah, Iblis a amenințat că el va face rău neamului lui Adam, în afară de câțiva. Iar Allah i-a răspuns pe deplin conștient de puterea sa: "Ispitește pe cine dorești dintre ei și adună-ți împotriva lor toată cavaleria și pedestrimea ta, fii alături de ei în bogății și alături de copiii lor și promite-le - e adevărat, satana poate să promită numai minciuni." În predicile lui Mahomed mai apare, de asemenea, djinii (demonii) și îngerii. Cea mai mare putere o au patru îngeri. Aceștia sunt Jabrail (Gavril), Mikail (Mihail), Azrail și Isravil. Dar oricât de puternici ar fi aceștia, sunt cu mult mai prejos decât Allah. Aceștia sunt slugile și robii săi, creați de El la fel ca și oamenii, astfel că existența lor nu compromite puternicului monoteism musulman.
     Allah s-a revelat lui Mahomed înainte de toate prin măreția sa infinită, ca Dumnezeu al puterii, care stă la baza tuturor celor ce există. Dar prin asta nu erau excluse celelalte atribute ale Sale. Foarte des, Mohamed îl numește Dumnezeu al Adevărului și Milostivul. El vorbește și despre mila față de aproapele. Dacă față de Dumnezeu trebuie să te raportezi în primul rând prin rugăciune, față de aproapele acest lucru se face prin compasiune. După cum spune Mohamed, acest mod de a relaționa nu este numai o manifestare exterioară, ci o expresie fundamentală a crezului religios. ("Oare știi tu - îl întreabă Allah - care este culmea bunătății?" Și răspunde: "Să-l răscumperi pe cel captiv, să hrănești un orfan flămând și sărac lipsit de orice mijloace." În Coran, această temă apare mereu. De exemplu: "El spune: Domnul m-a înjosit! Nu este așa! Voi înșiși ați pregetat să-l ajutați pe cel orfan și să-l hrăniți pe cel sărman..."
     În cele dezvăluite de proroc apare de mai multe ori tema răsplății de după moarte. Dar la Mahomed (ca și la Hristos), această parte nu a fost dezvoltată suficient, ci doar trasată sumar. Astfel, în unul din paragrafele din Coran, Allah spune: "Iar pe aceia care au crezut și au făcut bine, Noi îi vom duce în grădini unde curg râuri eterne. Ei vor avea acolo logodnice curate. Și îi vom duce pe ei la umbra cea mai deasă." Cei păcătoși au pregătită o cu totul altfel de soartă: "Iar aceia care distrug testamentul lui Allah după ce promis credință și aceia care nu i-au în considerare poruncile lui Allah de a fi una cu el, răspândesc necinstea pe pământ, pentru aceia - perfizii și pentru alții ca ei - există un loc plin de răutate (iad)." Sfârșitul lumii va veni o dată cu instaurarea domniei unui fals Mesia, care va ademeni oamenii, monstruosul Dajjal (Antihrist). Allah îl va trimite pe Mahdi (Mesia), înnoitorul credinței, care îl va ucide și apoi va domni Isu (Isus). Sunetele trâmbiței lui Isravil îi vor ridica pe cei din morminte. Astfel, până în ziua judecății, sufletele stau temporar în rai sau în iad. Numai atunci când faptele fiecărui om vor fi atârnate în balanță, se va decide soarta sa definitivă.
     Aceasta era, în lunii mari, doctrina lui Mahomed. Ea era foarte simplă, străină de orice subtilități intelectuale și pe înțelesul oricărui beduin. Mahomed se considera pe sine însuși doar un proroc prin care Dumnezeu le vorbește oamenilor. El nu a pretins niciodată că ar fi mai mult de atât. De exemplu, el nu și-a atribuit calități supraumane și s-a limitat la a repeta adevărul ce-i fusese revelat de sus. El nu se referea la nici un fel de simboluri sau la faptul că ar avea calități profetice și nu voia să scoată asta în evidență. Mohamed nu spunea nici măcar că el ar ști tot adevărul, căci Însuși Allah a vorbit odată prin gura sa: "Noi ți-am arătat o parte a mesajului; mai există una care a rămas nevăzută." Și în alt loc: "Spune: Eu nu vă spun vouă că eu am comoara lui Allah și nu știu ceea ce este tainic. Eu nu sunt înger. Urmez numai ceea ce mi-a fost dezvăluit." Sau: "Spune: Eu sunt un om ca și voi. Numai că mi s-a dezvăluit că Dumnezeul vostru este unul." Și încă: "Spune: Eu sunt la fel ca toți ceilalți emisari și nu știu ce va fi cu mine și cu voi. Pot numai să respect ceea ce mi s-a poruncit; sunt numai un vestitor."
     La început, noua religie a avut un succes modest. Dar când în Mecca s-a răspândit zvonul despre adunările și propovăduirile din casa lui al-Akram, numărul ucenicilor lui Mahomed a început să crească treptat. Cei mai mulți erau tineri fără prea multă avere. Ultimul care s-a convertit aici a fost Omar, care ocupa un post important în Mecca, fiind un om cu o mare autoritate, chiar dacă avea numai 30 de ani, cu un caracter puternic și cu o constituție fizică solidă. Curând după asta (în anul 614), Mahomed s-a hotărât să predice în public. El i-a chemat pe locuitorii Meccăi și i-a anunțat de pe coasta as-Safa că este trimisul lui Allah și i-a îndemnat să se închine singurului Dumnezeu. Propovăduirea sa nu a avut succes. Abu Lahab, socrul a două fiice a lui Mahomed, a spus: "Numai pentru asta ne-ai chemat?" și a plecat împreună cu toți ceilalți. În următorii doi ani, musulmanii au fost priviți cu reținere, dar fără o dușmănie evidentă. Vrajba a apărut atunci când Mahomed, vorbindu-le concetățenilor săi, a început să afirme că strămoșii și bunicii lor ard în focul iadului pentru necredința lor.
     După asta, Mahomed a fost întâmpinat cu ostilitate fățișă de ceilalți locuitori ai orașului, iar propovăduirile sale nu au mai fost rostite public. După trei ani, adepții lui Mahomed erau deja respinși de toată lumea. Ceilalți cetățeni au hotărât să nu mai încheie alianțe matrimoniale cu ei, să nu le vândă și să nu mai cumpere nimic de la aceștia. Dar boicotul nu și-a atins ținta. În anul 619, au murit unul după altul Abu Talib și Hadija. Noul conducător al neamului Hașim a devenit Abu Lahab, dușmanul mai vechi al prorocului (în acest timp el îi pusese pe fiii săi să se desparte de fiicele lui Mahomed). Era necesară găsirea unui sprijinitor. În luna iunie a aceluiași an, Mahomed a plecat în Taifa și a cerut sprijin celor din neamul lui - trei frați din neamul Umair. Ascultând propovăduirea prorocului, ei au râs și au spus: "Oare Allah nu a mai găsit pe nimeni în afara ta?" Mahomed nu a primit de la ei nici un ajutor. A devenit obiectul batjocurilor lor, iar unii mai obraznici mergeau după el, acoperindu-l cu ocări și aruncând după el cu pietre. Neavând aici sorți de izbândă, Mahomed s-a întors la Mecca și a început să caute ocrotitori din alt neam, din moment ce rudele sale îl trădaseră. În final, Mutim, căpetenia neamului Nautal, a consimțit să-l ia pe proroc sub protecția sa. Lăsându-i pe concetățenii săi, Mahomed a început să le predice pelerinilor care veneau la Kaaba. Propovăduirea sa a avut imediat efect asupra unui grup de arabi din Iasrib, aceștia grăbindu-se să ducă în orașul lor vestea despre noua învățătură care apăruse în Mecca.
     Succesul lui Mahomed se explică prin faptul că în oaza Iasrib se aflau câteva familii de iudei. Familiarizați cu ideile iudaismului, locuitorii acelui oraș s-au dovedit a fi mai pregătiți pentru adoptarea noii credințe decât cetățenii din Mecca. În următorul an, 12 căpetenii de familii nobile din Iasrib s-au convertit la islamism în Mecca și i-au cerut lui Mahomed un îndrumător. Acesta l-a trimis la ei pe Musuab ibn Umair. Peste alți doi ani, când locuitorii din Iasrib deveniseră musulmani, l-au invitat pe Mahomed să le devină conducător și învățător.
     După asta, Mahomed a mai stat încă trei luni la Mecca, trimițându-i la Iasrib pe toți aceia care voiau să-l urmeze. Abu Lahab și cei din din neamul Kuraișit au observat dispariția oamenilor și s-au tulburat. Nu le plăcea deloc faptul că autoritatea musulmanilor crescuse. Au început să-l urmărească pe Mahomed. Pentru a-și masca fuga, prorocul s-a dus la Abu Bekr, care pregătise demult cămilele spunând că le duce să pască undeva departe. Noaptea, ei au ieșit împreună din ieslea aflată în spatele casei și s-au ascuns într-o peșteră de pe muntele Saur. Aici au stat trei zile și trei nopți, cât timp locuitorii din Mecca i-au căutat în toate locurile posibile. Apoi au ieșit și s-au așternut la drum.
     La 24 septembrie 622, fugarii au ajuns în localitatea Kuba, care se afla la marginea sudică a oazei. Aici Mohamed a stat un timp. Apoi el s-a lăsat dus la întâmplare de cămila sa și a ajuns în centrul orașului Iasrib, la casa familiei an-Nadjar, unde a și rămas. Primele măsuri luate de Mahomed au avut un caracter mai degrabă politic decât religios. În urma acestora, toate neamurile care locuiau în oază, aflate atunci într-o continuă luptă, au început să ducă tratative de pace și de organizare a unei comunități unitare. Prin asta nu s-a micșorat autoritatea conducătorilor locali. Mahomed a luat asupra s-a numai rezolvarea problemelor generale. Toți locuitorii Iasribului, indiferent dacă erau iudei sau musulmani, trebuiau să acționeze împreună împotriva dușmanilor din afara obștii. În mod deosebit, evreilor li s-a permis să-și păstreze religia. ....