Dintre toate cărțile pe care Artur Silvestri a apucat să le publice, "alcătuirile" din Perpetuum mobile mă emoționează cel mai adânc. Aș putea spune că le-a scris lângă mine, despre mine și mai ales despre noi. Aceasta dacă m-aș opri la ceea ce se vede, într-o primă ochire, la suprafață. De fapt, cartea nu este despre el, despre noi, ea ne conține într-un mod profund, tulburător și greu de explicat. Precum pictorii din alte vremuri care știau să pună în fresce trimiteri, citate recognoscibile, care dau "cheia" pentru privitori sau, dimpotrivă, încifrează pentru vecie o semnificație.
     Cititorii și dintre ei cei mai avizați, scriitorii, vor descifra în paginile cărții misterul timpului, al scrisului, al cuplului mitic. Unii au și făcut-o în pagini extraordinare chiar în exegezele critice care însoțesc această carte. Dar eu știu, doar eu știu pentru că am fost acolo împreună, și împreună am rămas și în această carte, că micile bijuterii zăvorăsc pentru vecie o taină: taina noastră.
     La modul orgolios feminin: știu că am fost, deopotrivă cu scrisul, fără să-l concurez ci inspirându-l, Belle qui tient ma vie, Steaua mărilor, femeia cu ochi aquatici desprinsă din Renoir, că am privit împreună, în tăcere, scriitoarea de semne, că am urmărit pe cer cu uimire mașinăria zburătoare și ne-am ascultat, cu tulburare, pașii într-o noapte târzie, pe muzică de jazz. Ca o scoică aș putea închide povestea, perlă prețioasă a inimii mele și aș păzi-o pe tot restul vieții și acolo ar rămâne pentru vecie. Taină definitiv zăvorâtă. Taina noastră.
     Dar nu doar aceasta este ceea ce simt eu despre Perpetuum mobile. Simt că e o carte excepțională, o bornă în lumea scrisului. Nu numărul de pagini dă dimensiunea unei cărți ci noutatea, profunzimea și semnificația ei. Mulți vor crede că e o exaltare și-mi vor da circumstanțe atenuante, poate. Nu-mi pasă, pentru că știu: dacă această carte s-ar fi născut într-o limbă și o literatură de circulație și într-o zodie bună, destinul său ar fi fost să împartă lumea cărților în două: înainte și după Perpetuum mobile. Doar pentru atât un scriitor ar merita să rămână în literatura universală și istoria are destule exemple care-mi dau dreptate. Dar pentru că această carte n-a avut acest noroc, trebuie ca eu să o trimit către lume, în engleză, franceză, italiană, spaniolă, rusă, chineză, arabă... și o voi face!

     Perpetuum mobile este cartea pe care nu m-am gândit că am să o public la începutul lunii octombrie, în acest an. Ea nu încăpuse în nici un plan alcătuit înainte, de fapt niciodată, fiindcă nici nu știam că se va întâmpla să existe într-o zi. Am scris-o în septembrie, acum, în câteva după-amieze însorite și senine, pe o plajă la Marea Neagră, acolo unde Europa privește gânditoare către Asia. Și eu priveam îngândurat - fără să știu că voi apuca să mai scriu încă o carte de povestiri - către valurile fără sfârșit ce se orânduiau într-un mister al timpului rotitor pe care nu aș fi putut să-l deslușesc chiar dacă m-aș fi străduit. La început, fuseseră câteva propoziții însemnate în caiet, așa cum fac de fiecare dată când există câteva clipe fără vreo obligație imediată, stăruitoare. Începuseră să se organizeze în felul lor, având probabil un sens ce îmi scăpase pe moment; apoi, mi-am dat seama că apăruse și un ton ieșit din împreunările de cuvinte, ca un fel de muzică interioară ce cânta de la sine, ca o suită aflată în afara mea dar ascultată ca venind dinăuntru. Când am înțeles că există un strat ca de ape ascunse pe care îl ghicisem cu mâna ca și cum aș fi învârtit bagheta din lemn de scoruș, ca un solomonar, m-a cuprins un fel de înfrigurare și o specie de uimire; o stare de navigator singuratic ce întrezărește, undeva, departe, un țărm care nu se găsește pe nici o hartă.
     Tot înaintând, fără să cred, totuși, că voi avea ceva mai mult decât niște exerciții de cabinet, ce vor sluji cândva, poate niciodată, am băgat de seamă că, într-un anumit fel, între toate aceste propoziții, adunate sumar în ceva nedefinit, se bănuiau câteva conținuturi obsedante. Era, deci, o carte, adică o construcție neîntâmplătoare, adunată - în forma ce o puteam doar întrevedea - după anumite potriveli între gânduri, cuvinte și idei. Nu știam nici măcar cum se numește și numai târziu, când aproape că începuse să capete un chip, mi-a venit și cea dintâi fărâmă din numele ei. A venit, însă, într-o hieroglifă neobișnuită, direct în limba franceză. I-aș fi putut zice, astfel, Pièces impromptues pour violon et haut-bois. Ascultând această formulare apărută în gând fără motiv, am înțeles că un reazem spre a-i atribui semnificație finală exista, totuși, oricât ar fi părut de neobișnuită alăturarea de cuvinte. Acestea și erau, la drept vorbind: niște piese improvizate pe unde curge o melodie tristă, indefinită, de vioară și oboi. Nici astăzi, când s-a încheiat acest acces nefiresc care a eliberat această carte mică din locurile unde ea exista, poate, în lumile ipotetice, nu îmi dau seama cum se născuse această muzică ce adunase și constituise nedeslușitul dintre cuvinte. Titlul i l-am dat ceva mai târziu, după aproape o săptămână, când nu mai era, de fapt, nimic de adăugat decât, poate, încă un semn de hieroglifă care să aducă totul într-un strat și mai necontingent. Originea acestei alăturări nu mi-o pot explica. A venit pe când căutam o ilustrație pentru copertă și când, amintindu-mi de picturile, neobișnuite, ale lui Gerard Carta (pe care mi le prezentase esoteristul François Almaleh, un fel de "apostol al Straniului", locuitor în Franța sub-lunară) am zărit, între vreo câteva zeci, și una care mi se părea că aproape este ruptă din materia mea originară. Se chema La Faiseuse du Temps și pecetluiește astăzi înfățișarea exterioară ce a căpătat cartea, fiind încheiată. Era parcă descifrarea gândurilor, în limbă tainică, pe care le așezasem aici, un veșnic început care se naște ca să poată dispărea, renăscând; un fel de pecete de inel care identifica - prin apăsare în ceara roșie încălzită la flacără - de unde vine o poruncă și cum anume va trebui să se mențină dincolo de timp, dacă ea a venit: și se cunoaște.
     Această formulare, de înțelesuri comprimate, mi s-a părut că trebuie să se-ntărească până la urmă, în vreun fel și am adăugat, la unele dintre aceste alcătuiri, câte o ilustrație care, deși nu le explică, le completează. Le spun alcătuiri fiindcă, la drept vorbind, nici nu știu prea bine ce sunt. Ar fi putut să fie proze (și, până la urmă, vizionate de sus, așa și par) sau, înaintând mai mult, un fel de povestiri. Dar ce se povestește aici, dacă ar fi să privim totul cu măsurile epicii curate, unde, ca să ai poveste trebuie să ai evenimente și personaje care, în ultimă analiză, nu sunt?
     Și, totuși, un fel de poveste există, dacă mă gândesc bine. Este o epică de stări evanescente, la limita contingentului și o înșiruire enigmatică de episoade sufletești tot atât de puțin explicabile ca și mișcările aparent ininteligibile ale Naturii. Să fie acesta mesajul sufletului natural? Poate că, într-un anumit fel, acesta ar putea să fie. Un suflet care, existând aici, poate fi înțeles și în alte părți, din Lumea Largă, oriunde se găsește acest alfabet straniu care face să se poată comunica de la om la orice alcătuire ce aparține viului. De-aceea, poate, am adăugat - ca să confirm această ipoteză și chiar s-o și întăresc - câteva vorbe despre ceea ce scriu: cuvintele altora. Le-am așezat la sfârșit și am selecționat ceea ce mi se părea, până la urmă, că li se potrivește. Căci și Jean François Samlong și Patrick Cintas sunt oameni care scriu în marginea apei, adică acolo unde Timpul își deslușește altfel marele mister al sfârșitului fără început. Și ei, ca și mine, poate că, odată, vor fi înțeles, într-un fel, sufletul natural care ne definește ca un fel de entelehie.
     Când am ajuns aici, am socotit că, în ceea ce mă privește, cartea se încheiase. Avea tot ce îi trebuie ca să existe și nu mai rămânea de făcut decât gestul fundamental, adică să-și dobândească un chip definitiv și, tipărindu-se, să se nască. Dar până să înaintez în acest fel, am lăsat-o câteva zile la o parte, aproape că uitând de ea dar, de fapt, gândindu-mă dacă existența ei are vreun rost și dacă într-adevăr există o rațiune de a o face să apară la lumină. Ca și în alte rânduri, nu am dat-o nimănui să o citească fiindcă, în sinea mea, am socotit întotdeauna că soarta oricărei lucrări, de orice fel ar fi, nu este în mâna nimănui decât a Celui ce a insuflat-o. Curând, mi-am dat seama că nu aș avea nici un argument ca să rămână așa cum era, în limbul literaturii indefinite și că va trebui să o tipăresc. M-a îndreptat către această concluzie însăși enigma ei de întocmire: apăruse fără a se anunța ca și cum ar fi fost nu adăugată treptat, ci poruncită și se scrisese parcă printr-un miracol fără măcar să-i pot calcula în vreun fel proporțiile și principiul de a fi. Acesta însă mi se deslușise, într-un anume fel. Ea continua Apocalypsis cum figuris, dar era o carte târzie, de bătrânețe și poate și de înțelepciune, în orice caz de resemnare. Tot ceea ce nădăjduisem că voi afla prin revelație, miracol sau prea repede deslușire, se arătase că nu a fost cu putință; rămânea ceea ce întrevedeam acum, adică sensul impenetrabil al Lumii tradus în Timpul necruțător și în veșnica repetiție unde noi apărem doar o indefinită fracțiune de secundă.
     Abia când am recitit totul ca un grădinar ce trebuia să se-ngrijească de toate cele ce îi sunt în seamă, am înțeles că, totuși, o anumită agregare se constituise până la sfârșit. Piesele improvizate aveau, deci, ceva care le unificase și le făcea să se așeze împreună cu o posibilă coerență.
     Întâi de toate, ele arată o anumită percepție a timpului, văzut ca Elementul principal ce definește viul; toate încep și se orânduiesc în funcție de timpul unde s-au ivit prin potrivirea neînțeleasă ori într-un anume timp din infinitele lumi posibile. Să fie însă acestea mai mult decât o ipoteză? Și, dacă le-am putea înțelege rostul de a fi, atunci însăși enigma ce ne înconjoară s-ar fi putut dezlega? Aceste întrebări nu au apărut niciodată aici enunțate atât de clar, dar ideea însăși ce ne spune că toate se repetă ori, în timpuri paralele, pot să fie altfel deși par a fi aceleași, s-a evocat și ea, câteodată, fără a se stărui. Există, prin acest mod de a introduce cheia înțelegerii, și o anumită antropologie schițată, poate chiar și mai mult decât aceasta. Căci repetițiile sunt, de fapt, tipare imutabile, scheme universale și chiar un fel de mecanisme neînțelese ale lumii unde noi ne aflăm, poate, doar ca ocazie, materie și obiect.
     Dar această varietate de agnosticism care ar fi putut să exprime, de fapt, filosofia de aici, se împrăștie, până la urmă. Căci oricât ar fi esența lumii de impenetrabilă, Cuvântul este cel care biruie, include și purifică și extrage totul din contingent spre a-l aduce dincolo de timp, în straturile ce nu pier.
     Privită astfel, mai de sus, de acolo unde toate își capătă proporțiile adevărate, adică a enigmei care, unind pe cele de jos cu cele de sus, ne sustrage de la moartea definitivă, care înspăimântă.

     Cuvintele i se așezau cuminți pe foaia de hârtie, de parcă ar fi fost pregătite mai dinainte, acolo de unde veneau: Acum două ore, am ajuns acasă după un drum lung prin Câmpia Valahiei, de la sud de Dunăre. Zi splendidă de toamnă, un septembrie uimitor de liniștit, elegiac, ca o melodie în perpetuum mobile, de oboi și de violoncel. Câmpurile pustii, șoselele fără aproape nici o urmă de om, un peisaj care multiplică sentimentul de calm, îl rânduiește, îl face să se întipărească. Un septembrie proustian, cu foarte multă liniște, dar și cu melancolie; căci toamna vine întotdeauna cu melancolii și cu o anumită durere muzicală, poate ca o arie pe coarda re și această stare difuză o încerc și acum.
     Acasă mă așteaptă cărțile și manuscrisele; dar am reușit să ne mai înseninăm puțin, slavă lui Dumnezeu. De mâine voi lua totul de la capăt.
     Își încheiase frazele acelea întâmplătoare, poate ale lui, dar trebuia să le recitească. Era bine, da, acum puteau să plece gândurile acestea târzii către oricine le va înțelege ori măcar le va privi, vreodată, răsfoind foile de hârtie amestecate, poate rătăcite.
     Primind departe, în America, aceste rânduri aproape fără explicație, Sihastrul le citi îngândurat și, încercând o anumită tulburare, privi jur împrejur, în grădina cu iarbă umedă și copaci mari, ca și acolo, în alt timp, în munții lui din Banat. Apoi, într-un târziu, așternu pe hârtie aceste șire, poate pentru el, poate pentru celălalt ori, mai degrabă, pentru nimeni de aici, ca o rugăciune pentru Cel ce îl luminase:
     Septembrie este și aici așa cum îl descrieți. În jurul locului izolat unde trăiesc, sunt și lanuri de porumb pe care localnicii le adună foarte târziu, în Noiembrie și început de Decembrie. Oricum, la fel ca în fiecare an, mă bucur seara când - în zumzet de greieri și cer cu stele - aud fâșâitul frunzelor de porumb. Septembrie este, la fel ca Toamna, un prag. Ne aflăm foarte aproape de un alt tărâm care este atâta de simplu de atins încât nu îl aflăm.
     Apoi, iscăli în josul paginii, cu numele lui de patriarh de la țarigrad, adică Alexandru.

     Undeva, pe o plajă la Marea Neagră, un băiat și o fată citesc, fiecare, câte o carte groasă; mai mult ca sigur nu sunt cărți de Universitate. Este toamnă târzie, către seară, parcă într-un târziu. Sunt calmi, senini și tăcuți, parcă desenați pe orizont așa cum stau aplecați asupra cărților ca deasupra unui ceaslov. Ceasornicul orelor, timp măsurat altfel decât timpul exterior, nepătruns, enigmatic, neîmpărțit și necunoscut.
     Abia într-un târziu se opresc puțin, nu mai mult decât câteva minute; se opresc, de fapt, ca să privească marea tot atât de calmă și de concentrată în mișcarea ei fără gând ca și ființa lor definită fără cuvinte: o anumită uimire se observă atunci când Timpul Cărților s-a întrerupt deodată, chiar dacă puțin. E greu să te întorci din lumea ce n-a fost în lumea care este, iar sentimentul ce doar se bănuiește seamănă, poate, cu mirarea stranie, încercată până la urmă în fața unei realități uitate, poate că întâmplătoare, doar posibilă ori apărută din senin ca să tulbure fericirea de a fi în paradisul cuvintelor care fac alte lumi să existe.
     Nici unul dintre ei nu știe că, poate, cineva îi privește. Citesc în același timp și se opresc, îngândurați, din vreme în vreme, în tot aceleași minute. Cărțile lor rămân atunci deschise, cu fața în sus, parcă mirate că, deasupra lor, se întinde cerul nesfârșit, despre care nu știau nimic. Ce cărți vor fi fost? Nimeni nu poate să-și dea seama. Rămâne până târziu, după ce ei nu mai sunt decât o amintire, doar misterul lecturilor întinse, parcă la nesfârșit, ca și cerul ori precum firul Șeherazadei.

     Această nouă ediție cuprinde, fără nici o modificare, prozele apărute pentru prima dată în 2005. Am adăugat acestora Exegezele critice scrise atât înainte cât și după dispariția autorului. Am păstrat într-o interpretare nouă tema coperții din 2005 care are o poveste aparte, mărturisită de Artur Silvestri chiar în prefață. Cred sincer că această carte împarte literatura în două: înainte și după Perpetuum mobile. Fie ca Dumnezeu și soarta acestei cărți să-mi dea dreptate.