Iată, înainte de toate, o voce. O voce pe care, dacă ai auzit-o odată, nu o vei uita niciodată. Într-o epocă a clamorilor indistincte, a vociferărilor haotic aglutinate, ca și a vorbăriei ce nu poate fi ascultată, cu toată strădania ei vană de a se face auzită, am descoperit o voce penetrantă a unui poet, vocea totodată insinuantă și convingătoare a unui gânditor. Că poetul și gânditorul acesta este o poetă și o gânditoare adaugă la seducția vocii.
     Desigur, nu este doar o voce, chiar dacă răsună cu putere. Vocea aparține unei personalități puternice, originale, derivă dintr-un origo dintr-o sursă existențială autentică. O sursă ascunsă, învăluită în tăcere, hrănindu-se din tăcere. Căci vocea pe care o descopeream citind poemele Aurei Christi, mai apoi eseurile ei, aceeași voce în toate textele poematice sau de reflecție, trădează o intimă, o profundă, o tulburătoare legătură a cuvântătoarei cu necuvântul.
     Surpriza fericită pe care mi-o rezervau scrierile din Fragmente de ființă, pe care mi-o amplifică, mi-o justifică străbaterea acestui Labirint al exilului, este aceea a conjuncției, a legăturii - filosofic vorbind - esențiale și existențiale a vocii cuvântătoare cu poeticul. Or, iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu ne temem de retorica majusculelor, al marii Poezii.
     Este tocmai ceea ce te întâmpină din preambulul la suma aceasta de texte: o apologie a Poeziei, cum nu mă mai așteptam să aud rostită de o voce știutoare. Numai un inițiat în arcanele poeticului poate să-și permită cu o atât de sublimă nerușinare libertatea de a vorbi nu despre poezie, ci din poezie. Mărturisiri precum: "realitatea mea de oțel care este poezia", "Dacă poezie nu e, nimic nu e", "Am îmblânzit moartea prin poezie...", "Câtă suferință - exact atâta poezie", sunt tot atâtea mărturii ale celui ce nu se rușinează de a se expune devorat de propria sa pasiune... Ostentație retorică? Nicidecum. E curajul temerarilor care înfruntă locurile comune ale celor ce vor rămâne pururi în afara acelui "templu de cuvinte", pe care tot această îndrăzneață poetă se mărturisește chemată să-l înalțe. Ea știe prea bine că are nevoie de acest curaj, ca de o virtute particulară, greu de dobândit, cu eforturi, cu sacrificii, pentru a face din poezie ceea ce ea trebuie să fie, adică ceea ce ea este (după principiul căruia verbul german i-a dat cea mai potrivită expresie: werde der du bist). E semnificativ că, atunci când formează un fel de definiție a poeziei, Aura Christi pune ca o condiție esențială a poeticului tocmai curajul: "Poezia, pentru mine cel puțin, este o experiență pe care și-o asumă marii singuratici ce au curajul nebunesc, curajul superior de a trăi față în față cu moartea, de a exista în intimitatea morții." Poezia pentru pentru ea devine ceea ce este numai în situații-limită, căci ea însăși forțează, siluiește frontierele, se instalează necontenit dincolo, în exil.
     Importanța capitală a acestui eseu (sau a acestei sume de eseuri) rezidă în configurarea teoretică și în aplicarea practică a unui anume concept al exilului în exegeneza și în comentarea poeziei. Aș putea spune că din diferite perspective asupra experienței exilului, din reflecții asupra acestei tematici, din aluzii (fie și oblice, fără o relaționare directă) se constituie în jurul acestui "labirint al exilului" ca un fel de fenomenologie nesistematică a exilului, o matrice a poeticului.
     Pare o evidență banală dacă nu chiar ridicolă să afirmi că acolo unde este exil sunt și exilați. Atât doar că pe când exilul pe care-l putem numi ontologic poate să devină (dacă nu este chiar) cea mai deplină definiție a existenței umane, nu toți oamenii au dreptul să-și asume destinul exilatului. Exilul se merită. Dacă lumea întreagă poate fi considerată un spațiu al exilului, puțini sunt cei cărora li s-a dat privilegiul de a se constitui în exilați. Printre aceștia, poeții sau cel puțin unii dintre ei. Cei adevărați.
     Cu deosebit rafinament al sensibilității și o particulară acuitate a percepției, Aura Christi sesizează și analizează formele pe care le ia exilul în opera poeților. Nu este însă doar un exercițiu de tematologie în această întreprindere, ci de inițiere într-o gramatică a exilului poetic. O asemenea inițiere nu-și putea alege un continent mai apropiat explorărilor decât acela al poeziei ruse din perioada "de argint", mai exact, din epoca liricii în preajma condamnării ei capitale. Nu cunosc o mai pătrunzătoare incursiune în acest spațiu al poeticului amenințat, o mai subtilă interpretare - în critica noastră, dar și în cele câteva occidentale pe care le cunosc - a liricii unor Serghei Esein, Vladimir Maiakovski, Boris Pasternak, Anna Ahmatova sau Marina Țvetaeva - ca aceasta din Labirintul exilului.
     Căci autoarea este ea însăși una din "privilegiatele" exilului. Întâi ca bilingvă esențială. Folosesc această formulă într-un sens mai complex decât acela, simplu, lingvistic. Dar deja pe acest plan al vorbirii în două limbi, a fi bilingv înseamnă a trăi o ambiguitate în ce privește "casa" heideggeriană "a ființei". Apoi, experiența etnică și istorică a Aurei Christi presupune și ea o anume dedublare. În sfârșit, nu este oare Poetul, după cum remarcase Saint-John Perse, marcat printr-un bilingvism al condiției sale esențiale? Toate acestea o predestinau pe autoarea acestei cărți la o mai delicată, mai autentică înțelegere a naturii exilului poetic ca și al condiției poetului ca exilat. Iată, de pildă, o mostră de asemenea subtilă sesizare a rolului pe care îl poate juca exilul într-un caz particular. Este vorba de proza Mariei Țvetaeva, ancorată în prima copilărie a poetei, copilărie "re-trăită în anii de maturitate". Or, tema copilăriei, remarcă Aura Christi cu finețe, e "o mizerabilă oază pentru poeta ce trăiește asprimile exilului, ale unui exil în exil..." De altfel, Țvetaeva este considerată în ipostaza ei de "veșnică, exilată". Ipostază din care nu lipsesc ambiguitățile. Nu afirmă, oare, odată autoarea eseurilor că exilul ar echivala cu lumea ne-oamenilor? Firește, este vorba de un exil estetic, cultura fiind privită, în acest caz, ca un spațiu artificial.
     Deși nu-i este deloc străină experiența singurătății, deși vorbește chiar despre singurătate ca metodă, cu toate că exilul ca înstrăinare apare tot mereu în existența poeților ce o preocupă, deși urmărește într-unul din capitolele cărții sale poezia ca expresie a individualității sale, totuși poeții ce alcătuiesc marele plan de referință al eseurilor din Labirintul exilului sunt considerați de poeta-eseistă sub specia conjuncțiilor, a corespondențelor dintre ei. Ceea ce, mărturisesc m-a interesat în cel mai înalt grad, la lectura acestei cărți, ceea ce m-a mișcat nu o dată este de a vedea solitarii aceștia care sunt prin natura poeții căutându-se între ei, având nevoie unii de alții, de a-i urmări în relațiile pe care le întrețin între ei, legături vital necesare pentru unii dintre ei, dacă nu pentru toți. Aura Christi nu contemplă astre sau planete izolate, ci constelații. Ceea ce ne spune în legătură cu relațiile epistolare ale Mariei Țvetaeva cu Rilke, sau - pe un plan mult mai personal - acel comandament pe care și-l impune: "Să faci pentru tine însuți festine ideatice, festine poetice. Și să împarți darurile acestor saturnalii literare prietenilor tăi, adversarilor tăi", reprezintă o versiune participativă, aș spune comunitară, a actului literar. Acea febră poetică pe care o propovăduiește poeta noastră nu este niciodată solipsistă. Ea se vrea împărtășită. Poeticul, în perspectiva aceasta a Aurei Christi se comunică, asemenea lui Paraclet, comunităților, complicilor literari, în saturnalii literare. Literatura e forma iubirii supreme - îndrăznește să proclame ea și să enumere amanții legați printr-o "frumusețe demonică": Nietzsche și Lou Andreas Salomée, Rainer Maria Rilke și Lou Andreas Salomée ș.a.m.d. "Triburi de zei", cercetate cu fervoare. Pe urmele Mariei Țvetaeva, poeta noastră consideră desigur că poeții, între ei, trebuie să se apere, mai exact: să apere zeii dintr-înșii. De altfel, chiar și acolo unde s-ar părea că încetează orice posibilitate de comunicare, până și acolo, poetul descoperă posibilitatea ieșirii din sine, a întâlnirii cu Altul. Un citat patetic din poezia Annei Ahmatova, se referă la lumea închisorilor: "Acolo ne-ntâlneam, mai morți ca morții".
     Critica practicată în eseurile din Labirintul exilului nu se vrea doar exegetică, ci și propedeutică. Această tânără scriitoare este animată de o rară pasiune formatoare. A se forma pe sine înseamnă totodată a-i forma pe alții. Nu ne miră recursul frecvent al eseistei la modelele formatoare, chiar dacă nu este nicidecum vorba de a repeta epigonic experiențe consumate. Modelul poate (și trebuie să fie) întrucâtva jucăuș. Ion Barbu este, în această perspectivă, un "magister ludi". Cu o generozitate spontană, Aura Christi își împărtășește experiențele, e gata să dea sfaturi unor tineri poeți, în continuarea celor bine cunoscute ale lui Rilke, cel din Scrisorile către un tânăr poet. Din eseurile ei despre poeții ruși ai "epocii de argint" dar mai ales din textele ei pe marginea creației unor poeți români contemporani (Dan Laurențiu, Gabriela Melinescu, Angela Marinescu, Iolanda Malamen, Gabriela Crețan etc.) cititorul atent poate extrage o adevărată artă poetică infuză. Un spirit mai pedagogic ar găsi formulate în fraze memorabile chiar preceptele acestuia. Aura Christi refuză didacticismul pentru că ea rămâne, mai presus de toate, fidelă Poeticului și, ceea ce e și mai rar, poeților.
     Dar dacă lirica este tărâmul privilegiat al explorărilor Aurei Christi, el nu este singurul. Din fragmentele jurnalului ei de idei și de afecte (al "Antijurnalului", cum îi place să-l numească), ca și din paginile în care glosează pe marginea operelor unor prozatori, printre care cele ale unui studiu remarcabil, foarte incitant, închinat Hermeuticii brebaniene a viului, cred că pot deduce o tot mai vie curiozitate pentru arta prozatorilor, o tot mai vădită aplecare spre arta narațiunii. Este o chemare a epicii căreia poeta și gânditoarea aceasta nu va trebui și cred că nu va putea să i se opună. De altfel, chiar și în paginile acestor eseuri, dintre care cele mai multe sacrificate pe altarele Poeziei, discursul este acela al unei prozatoare ce-și pregătește, aș spune armele, dar mă mulțumesc să spun uneltele.
     Iată, așadar, cartea unei autoare cu un destin literar cert. Un destin pe care Aura Christi și-l asumă. Mai mult, ea și-l construiește cu orice sacrificiu.