Apocalypsis cum figuris - Artur Silvestri

     -Îmi dai voie? spuse ea, scoțându-i ochelarii de soare. Bărbatul încuviință mut; se înserase și nu-i mai erau într-adevăr de nici un folos. Ea îi privi atent, plimbând aproape absentă un deget pe ramele de bagà; apoi scotoci în poșetă după oglindă. Avea mișcări iuți și precise, o imagine a focului.
     - Arăt bine cu ei - zise, și el își aminti că e frumoasă. N-am purtat niciodată ochelari, toți au rame grele și îmi lasă o dâră vineție, pe piele, urâtă, care ascute și mai mult trăsăturile feței. Dar acum, cu tine, cred că voi face și asta.
     Învârtea oglinda în semicercuri largi și lente, căutând să se vadă mai bine:
     - Arăt acceptabil, da, cel puțin așa cred.
     - Ești frumoasă - murmură el și femeia se simți o clipă fericită. Închise pe jumătate ochii, încordându-se, ar fi vrut să fie fotografiată acum: imaginile ei nu avuseseră niciodată această sclipire secretă.
     Era noapte de-acum și șoseaua părea imaterială, îndepărtată. Ea se gândi că trăiește ca într-o halucinație, dar nu voia să se mai trezească.
     - Nu mai avem mult, cred că într-o jumătate de oră ajungem - zise el și își îndreptă glasul; tuși sec, ea se înfioră. Este, cred, ora cea mai potrivită, nu mai e nimeni pe drum, vezi bine.
     Privi în oglinda retrovizoare; doar noaptea. Se destinse și făcu un gest vag.
     - Dacă am călători ziua, ai vedea acolo, undeva, un sat aproape misterios. Privit de la depărtare este asemeni așezărilor de câmpie, un fel de pădure alcătuită din arbori domestici. Însă acest arboret modifică imprevizibil culorile și dacă te uiți atent într-acolo ai sentimentul că totul plutește în fum. Până și turla bisericii e o imagine indistinctă.
     Tăcuse dintr-o dată și mașina înceteni.
     - O să mai venim aici, nu-i așa? întrebase femeia.
     El privi atent în jur, apoi opri motorul.
     - Da, vom veni, sigur că da - răspunse. Nu te speria, nu e nimic grav - zise, și coborî. Ea întinse brațul peste spătar și îl lăsă, dintr-o dată liniștită, să atârne. Visă o clipă la o țară caldă ori la o vacanță cu el, vara. Era cald, inspiră adânc mirosul putred al mării și simți, sec, nisipul în nări. O amețise aerul sărat. Nu se auzea nimic în jur, doar într-un târziu își dădu seama că îi depășise o mașină.
     - Puțini călători - spuse el apoi, când porniseră. Oamenii așteaptă prin case noaptea adâncă, femeile scot din cămări nuci și covrigi, în cuptoare se rumenesc cozonacii. Vorbise mecanic, ca și cum ar fi citit o poveste.
     - În curând vor porni colindătorii - continuă ea și în satele pustii pe unde treceau părea că într-adevăr se porneau cete misterioase, copii cu trăiști imense atârnate de după gât, abia respirând din cojoacele grele și de sub cușmele uriașe. Nu era însă nimic din toate acestea, noaptea era încă singuratică și străină.
     - E primul nostru Crăciun - îți dai seama? și el se gândi la toate nopțile de Crăciun, anonime, la colindele vechi, ascultate la magnetofon și simți în nări un miros de ceară arsă și de vin sălbatic, se rostogoliseră prin fața lui milioane de nuci și de mere, căzute dintr-un corn al fertilității imaginare.
     - Când eram în țara de Sus - zise ea, aș fi vrut să rămân într-o noapte ca asta la țară, să ascult bicele cum pocnesc, să ies în ușă și să le dau copiilor covrigi, să scot cu mâna mea cozonacii din cuptor ...
     - Să dormi în paturi largi, țărănești, într-o cameră aproape monahală, inundată de mirosul fantast al busuiocului, pierdută între perne și sub plăpumi moi, să te trezești către dimineață, când ferestrele sunt fumurii și geamul e înghețat, și, apoi, cu răsuflarea să împrăștii gheața lui barocă, să ștergi sticla cu mâneca aspră a cămășii de noapte, de in, și să vezi cum, a doua zi după Nativitate, lumea e ca în ziua dintâi.
     Toate acestea, el le adăugă precipitat și clar, ca și cum ar fi citit dintr-o carte.
     Ea făcuse ochii mari:
     - De unde știi toate astea? Tu nu ești adevărat.
     El surâse fără să răspundă nimic. Câmpurile mute păreau cenușii. Începuse vântul și ea se gândi că poate va ninge. Lipsea zăpada, dar sărbătoarea începuse și fără ea. În fața lor, în lumina farurilor, dansau mari vârtejuri de praf și lui i se păru că ochii îl ustură.
     - Casa nu e a ta, nu? întrebă ea brusc.
     Așa era, acceptase el, însă o cunoștea foarte bine; își aminti de satul unde mergeau și privi încă o dată, atent, în oglinda retrovizoare.
     - Când va fi cald, ne vom întoarce aici, dacă vrei tu. Viața la câmpie e probabil fascinantă, așa cel puțin bănuiesc. N-am văzut mai nimic din lumea asta, deși sunt aici de doi ani. Ea se grăbise să spună totul dintr-o dată, voia, de fapt, să călătorească pretutindeni cu el, nici n-ar fi întrebat unde merg; asta era tot.
     - E pustiu, șopti el ca și cum ar fi fost singur. Se făcuse tăcere, ea se feri s-o tulbure și simți venind nu știa de unde o emoție copleșitoare, interzicându-i să vorbească. Se apropiau, nu încăpea îndoială, și abia atunci văzu, în goana mașinii, râurile care se retrăgeau în bezne, podurile fantomatice, pădurile dese și tainice, ferestre mici luminate, ca niște licurici, drumuri negre, parcă desenate, câte un copac solitar.
     - Vezi? zise ea, surprinsă, ard lumânările de Crăciun, s-au aprins brazii.
     Încetiniseră. Apoi mașina se opri.
     - Am ajuns, spuse el, coborând.
     Prin ușa întredeschisă pătrunse frigul uscat, gerul maladiilor mortale. Ea se scutură deodată, ca și cum ar fi sosit pe o planetă necunoscută. Răcoarea i se păru străină, la munte iarna nu era așa. În aerul tare de aici, neliniștitor, pluteau ecourile unei lumi nesigure, parcă destrămate. Îi veni în minte, fără motiv, focul vrăjitoresc arzând nopțile peste mlaștinile necunoscute, pe unde oamenii șovăiesc întotdeauna să se abată.
     Apoi se obișnui, și porțile mari, metalice, pe care el tocmai le deschidea, îi plăcură. În piept i se zbătu, ca un porumbel eliberat, fericirea. Îl văzu, îngândurat, în lumina farurilor, dar nu se neliniști: chipul lui aparent rece, imperturbabil, avea gravitatea obișnuită, nimic în plus. Își aminti cuta sprâncenelor lui încordate și i se păru că îl aude spunând, ca de-obicei, "Vreau să înțeleg; atât!". Dar nu se auzise nimic, bărbatul privise doar, neglijent, șoseaua pustie; învârti de câteva ori cheile pe deget, apoi le cântări parcă, în palmă. Urcă în sfârșit lângă ea:
     - E o noapte fără lună - zise femeia privindu-l, cu ochii sclipitori. El o ascultă, împinse ușor capul spre spate și privi în sus, nedefinit.
     - Da - răspunse. Și în cer nu e nici o stea.
     Nu era, într-adevăr, nici o lumină în ceruri, deasupra lor se desfășura un gol fără sfârșit. Înaintaseră pe nesimțite pe o alee pe care ea nu o văzu, mașina oprise imperceptibil. Când își dădu seama că e singură, simți și mai adânc culorile fericirii, crezu că, o clipă, beatitudinea e însăși acest ecou al inimii nerăbdătoare, acest timp suspendat, această utopie. Acum îl vedea. El se rezemase de mașină și fuma calm, trăgând rareori din țigară. O aștepta să se piardă definitiv în cețurile vrăjii. Și ea se pierdu.
     Năvăleau din toate părțile, către ei, sunetele nopții, și el le asculta fermecat. Se trezi și ea în lumea aceea arhaică; și, deodată, i se păru că percepe, într-un tremur sonor indistinct și dens, tot ce trăia. Bătea vântul și acele lui scoteau, printre copaci, lungi plânsori. Respira, vedea, așeză palma aproape de volan și simți pe piele răceala metalului; beția vieții. Luminile se stinseră, el tresări.
     - Să intrăm, vrei? - zise el, deschizându-i portiera. Ea coborâse parcă plutind și casa țărănească, acum întunecată, i se păru și mai mare.
     - Sunt fericită - spuse tremurând și păși înăuntru. El aprinse lumina și ea, parcă deodată dezmeticită, bătu din palme.
     - Ești surprinsă? - întrebă el cu vocea emoționată.
     Ea se învârti de câteva ori prin camera largă, călcând pe covoarele moi și pe pieile de căprioară. Se opri.
     - Sunt fericită, zise, apăsând pe fiecare silabă. El se sprijinea de canatul ușii. Privi îndărăt, către poartă: trecuse o mașină întârziată, se pierduse în întuneric.
     - Acum aprinde luminile pretutindeni - spuse el și ieși.
     Femeia rămase câteva clipe într-o neverosimilă încântare și abia într-un târziu auzi, de departe, cum porniseră colindătorii, cum sunau grotesc buhaii, cum bicele plesneau, înfundat. Lumea părea că începuse pe nesimțite să se bucure de purificarea universală; venise, în fine, el.
     - Am încuiat porțile, colindele e bine să le auzim de la depărtare - spuse, și ei îi păru rău. Ar fi vrut să deschidă larg ușile, să stea în prag și să reverse covrigi și mere peste copiii cu obrajii rumeniți de frig; dar alungă tristețea, va fi numai cu el. Se retrase pe o canapea și căută, în poșetă, ochelarii lui de soare; îi puse, fără să-și dea seama, alături pe un scaun. Încântarea o cuprinsese, spiritul ei redeveni muzical.
     Când înțelese că luminile ardeau peste tot, știu că viața ei va fi de azi înainte altfel; nimic nu mai era cum a fost.
     Își spuse că astăzi va trăi sărbătoarea până la capăt și îl strigă, cu o voce aproape adolescentă. Bărbatul veni, rămăsese doar în cămașa moale și în pantalonii de catifea reiată, părea foarte tânăr acum și se mișca agil, cu gesturi iuți, juvenile. Zâmbea, prima oară după multă vreme.
     - Știi ce am făcut? întrebă, cu o sclipire amuzată în priviri. Am pus la cuptor cozonacii, ca să miroasă peste tot a Crăciun.
     Ea bătu deodată din palme și dori să vadă casa; știa că nu era mare, dar voia să o ia, pentru cât va fi să fie, în stăpânire. Trecuseră peste tot, îi plăcuse. I se părea că abia ieri plecase de aici și că acum doar se reîntoarse după o absență scurtă.
     - Eu am mai trăit aici - zise ea ca să-l bucure, dar se înfioră. Era parcă așa. Trebuia să alunge această senzație tulbure și o alungă.
     - Aș vrea să mă bucur de tine - zise, așezând pe masă, unde părea că totul era pregătit pentru ei, lumânările lungi, albe și roșii. Căută un chibrit.
     - Nu le aprinde, propuse el, mai e până la miezul nopții. Ea ar fi vrut să-l mângâie pe obraz și îl privi. Trăsăturile lui, gânditoare, se lungiseră într-un surâs necontenit.
     - Lasă-mă, te rog, să scotocesc după vinuri, după fripturi și după cozonaci. Mâine, odată cu noi, lumea se va regenera și eu vreau să încep încă de azi să mă bucur.
     - Ești tânără - spuse el și rămase singur. Sticla ferestrelor largi, întunecate, răsfrângea un chip fără contur; geamul se aburise și, dintr-o dată, o picătură grea fulgeră de sus până jos imaginea lui încețoșată. El nu văzu, ochii i se închiseră și pleoapele îi vibrau ca și cum lacrimile s-ar fi pregătit să năvălească. Știa însă că nu va plânge, fericirea începuse la el printr-o emoție calmă. Nu privea nicăieri, ascultă; dacă focul viu al sobei ar fi putut să acopere vântul și-ar fi putut închipui că este aici, demult, când abia învăța să citească. Vuietul dens, persistent, ștersese definitiv timpul și el crezu că ajunsese mai presus de ore, în absoluta clipă fără sfârșit. Căldura nu-l toropise, îl sustrăgea doar nopții reci.
     Mâna i se mișcase, într-un târziu, nedefinit și el simți cum aerul fierbinte i se împotrivește. Asuda. Era poate vremea să se trezească, însă el mai întârzie. Viața i se păru, fără să se gândească la ea, egală cu a naturii.
     Poate că ar fi trebuit să audă, despărțite, zgomotele care creau, unul lângă altul, fascinația, dar nu o făcu. Lăsă să se conjuge focurile, vântul, gesturile ei hipnotizate pe care le presimțea de la distanță, și din materia lor aeriană se născu, ca în nisipurile marine, spuma fericirii târzii.
     Ea auzise cum el o visează și veni; deschise ochii și el, dar nu se schimbase nimic. O întrebase dacă este acolo; era acolo: da. Femeia surâse.
     - Poate va ninge, cine știe ... - zise ea ca și cum ar fi plimbat, absentă, degetele prin părul lui. Rămăsese sprijinită de un perete, umbra ei jucă o clipă proiectându-se fantastic prin încăpere.
     El se mișcă înfiorat și se gândi că ar trebui să deschidă fereastra. Din întuneric venise, odată cu răcoarea, calmul sărbătorilor fermecate. Stăteau acum alături, cu brațele sprijinite de pervaz. O clipă trecu prin aer un sunet de clopoței și ea se gândi la săniile bucovinene. Erau doar copiii, poate; colindătorii se porniseră.
     - Uneori, mai ales noaptea, prin livadă se aud pași îndepărtați - spuse el, încercând să asculte, parcă trezit, noaptea. Undeva, într-acolo, e o livadă sălbăticită; făcuse un gest larg și încăpător, ca și cum lumea întreagă ar fi fost, de mâine, o livadă fără stăpân. Ea se gândi că primăvara înfloresc aici merii și cireșii; mirosi, în imaginație, florile albe, unde mai rămăsese ceva din beția lumii sălbatice.
     - O să scutur - spuse bărbatul - florile dintâi pentru tine și vom dormi, în nopțile limpezi, de peste an, pierduți în ierburi, departe. Diminețile pure, pe care nu le trăiseră, păreau că murmură în povestea lui; dar nu erau decât bicele nopții de Crăciun ori mugurii primăverii care la anul va veni.
     El ascultă respirația imperceptibilă, vegetală; noaptea i se păru vineție. Odată cu răcoarea nopții, adâncă, aproape ca un abur imaterial, pătrunse acum înăuntru fumul îmbătător al iernii; îl simțiseră în nări, ca un tutun tare, brutal, pregătind somnul înconjurat de ursitoarele rele. Și, cu toate acestea, fericirea le rămăsese; ascultau, departe de lume, o muzică prelungă, narcotică, sunând în ei. Prin fereastra închisă, departe, noaptea părea că se luminează, ca un asfințit pe care nu-l văzuseră, aici, împreună.
     El urmări atent cum treceau co lindătorii; zgomotele îl liniștiră. Ieșise pentru câteva clipe și ea privi, prin fereastră, felinarele îndepărtându-se. Era poate ora când sărbătoarea biruise pentru totdeauna așteptarea; i se păru că aude clopotele, dar nu era decât o iluzie. Undeva sclipi o lumină, ca explozia unui meteorit, dar se stinse. Ochii ei trecuseră absenți peste această cometă imaginară; zâmbi unei emoții fără cuvinte. El apăruse pe neașteptate și turnă, dintr-o sticlă, un vin sângeriu. Sunetul vinului bolborosind în pahare o făcu să tremure; lui îi rămăseseră pe degete câteva picături roșii. Surâse, privind fără țintă.
     Era târziu, însă pentru ei nimic nu începuse: o lume nouă clipea în imaginație, cu o limpezime aurorală. Îl chemă poate gustul otrăvit de pelin, poate o amintire. Voia să asculte cum, tot mai șters, se pierd ecourile colindelor; grădina unde călcase, cu picioarele desculțe, prin rouă, îl aștepta acum pustie, înghețață, însă el își aminti că acolo fusese fericit și singur. Simți că aceea e, pentru el, ultima noapte a singurătății; acum nu se mai putea întâmpla nimic. Ea se așezase pe un scaun, în fața oglinzii, el își aprinsese o țigară și se gândise, poate, la ne nu măratele lor nopți care vor veni. Se pregătea să iasă, "numai câteva clipe" - spuse - "noaptea e atât de profundă, de parcă de acum lumea ar începe să alunece în haos, rămasă fără mituri". El se gândi că poate va scrie odată despre toate acestea, dar știa că fericirea nu are cuvinte. O privea încordat, ea îl văzu în oglindă:
     - Maria - șopti bărbatul, cu o voce adâncă. Ea închise ochii și când, târziu, îi redeschise, nu găsi în oglindă decât imaginea ușii întredeschise. Rămase cu privirea încordată, apoi își scutură părul. Ar fi vrut să fie frumoasă și, apropiindu-se de oglindă, își plimbă degetele peste obraji. Avea cearcăne, știa, dar urmele lor se vor stinge. Își căutase poșeta și o găsi; puse muzică, nu știa cu precizie pentru ce el înregistrase niște madrigaluri. Însă vocile candide, vibrând la unison, o fermecară. Se pudrase cu atenție și observă că paloarea îi dispăruse; îi plăcu pasta sidefie pe care o așezase în jurul ochilor. Privirea ei albastră păru și mai sclipitoare atunci când genele se încărcară cu rimel. Își aminti de zecile de oglinzi ale vieții ei de femeie și știa că nici una nu o redase spiritului ei atât de fidel ca aceasta. Un deget i se oprise un moment pe buze, întrebător. Afară pocnise brusc un bici; erau ultimii colindători, se gândi ea. Văzu, în oglindă, paharul lui pe jumătate golit: mirosul vinului roșu, sălbatic, ajunse până la ea și camera i se păru dintr-o dată pustie. Se ridicase, și văzu, fără să vrea, pe scaun, ochelarii lui de soare, cu ramele desfăcute.
     - E Crăciunul - murmură Maria și aprinse lumânările; pe pereți se treziră parcă focuri verzui și ea îl strigase fără cuvinte. Deschise ușa, voia să-l întâmpine, era, în sfârșit, frumoasă numai pentru el. I se păru că noaptea a trecut și ieși: singurătatea o împresurase.
     Răsărise luna; însă cerul adânc pierduse stelele parcă pentru totdeauna. Simți în aer un miros de fum pe care nu-l mai cunoscuse, ca un pelin uscat. Era frig, ochii începuseră s-o usture, dar îl văzuse, așezat cu spatele către ea, și cu mâinele desfăcute, atârnând peste porțile mari, ferecate. Se apropie și, prin cămașa lui, înghețată, simți arsura unui cartuș.