Veaceslav Samoșkin este rus, corespondent de presă la București, dar în primul rând, poet. Universul lui poetic pendulează între tragismul însingurării și nevoia de confesiune. Elegiacă și intimistă, lirica din volumul Poștașul nocturn este strigătul de amărăciune al intelectualului lucid în fața vicisitudinilor unei istorii contorsionate și, totodată, supapa prin care se revarsă preaplinul propriilor drame existențiale.
     Poet prin excelență citadin, Veaceslav Samoșkin își amintește cu nostalgie de orașul natal "cu nume bolșevic", care și-a pus amprenta asupra întregii lui vieți - "Arhitectura sufletului meu/ e-a străzilor lui prelungire" -, descrie cu delicatețe nerăbdarea de a întâlni fata dragă - "ochii mei înverzesc semaforul" -, identifică în tristețea unei toamne destinul unei iubiri trecute - "era acea toamnă/ nu un anotimp, ci/ soarta noastră doamnă"-, suferă alături de femeile care plâng noaptea, cu hohote înăbușite, "viețile nenăscute ori ucise/ în disperate pântece de mamă"...
     Trăitor de câteva decenii în țara noastră, Veaceslav Samoșkin s-a integrat perfect în peisajul dâmbovițean: îl putem întâlni pe străzile orașului sau îi putem asculta, într-o cafenea, considerațiile generoase asupra literaturii și artei, politicii sau vieții, în general. Căci cel pe care prietenii îl apelează cu diminutivul Slava nu este doar un intelectual de stirpe aleasă, impresionant prin erudiție, ci și un om de o fermecătoare și blândă colocvialitate. În câteva din versurile sale, poetul pentru care România a devenit a doua patrie zugrăvește imaginea Bucureștiului sub arșița necruțătoare a verii, anotimp înscris într-un ineluctabil ciclu universal.