Tatăl meu George Vrăbiescu și fratele său Nicolae Vrăbiescu, se trag dintr-o veche familie de boieri craioveni de pe moșia Locusteni, satul Brabeți - din actualul județ Dolj -, atestată documentar din secolul al XVI-lea.
     Familia Vrăbiescu a avut ca înaintaș pe Banul Baba Novac, urmat de postelnici, diaconi, preoți și un protopop, pe nume Constantin Brabețeanu. Acesta din urmă a fost ctitorul bisericii din Brabeți. Fiul său, Constantin, pitar și boier de neam, a schimbat numele familiei din Brabețeanu în Vrăbiescu, aceasta întâmplăndu-se în perioada în care era deputat în Divanul ad-hoc de sub ocupație otomană, date atestate în Dosarul nr. 494/1864 al Tribunalului Dolj.
     Această descendență i-a legat pe ce doi frați George și Nicolae în tot timpul vieții lor, ei având un puternic atașament față de moșia părintească, numită Genune, care ținea de comuna Terpezița (situată nu departe de Craiova).
     George și Nicolae Vrăbiescu s-au născut la Craiova, la diferență de un an unul de celălalt, respectiv la 9 martie 1892 și 17 martie 1893. Ei au rămas încă de mici orfani de tată, fiind crescuți de mama lor, Ecaterina, născută Branețu, și sub supravegherea sporadică a unchiului lor Nicolae Vrăbiescu, fratele cel mic al tatălui lor, Gheorghe (Iorgu) Vrăbiescu. Toată viața frații s-au iubit, și au fost nedespărțiți, până la moartea lui Nicolae, în martie 1967, George supraviețuindu-i până în octombrie 1985.
     Periplul școlar l-au făcut împreună, urmând cursul primar la Frații Buzești, iar liceul la Colegiul Național Carol I din Craiova. Studiile superioare le-au făcut la Facultatea de Drept din Paris, avându-i colegi și prieteni, printre alții, pe Gheorghe Sescioreanu, Ion Pleșia și V. Missirliu. Împreună cu aceștia și cu alți câțiva colegi, timpul liber și-l petreceau în folosul României, scriind diverse articole în Tribune Roumaine sau ținând conferințe pe diverse teme, în serviciul patriei și cu scopul informării opiniei publice din Franța despre mult doritul ideal de unire al națiunii române.
     În anul 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial, datorită unui puternic sentiment patriotic față de țară, cei doi frați și-au întrerupt sudiile, părăsind Franța pentru a se întoarce în țară, ocolind drumul de întoarcere în România prin Rusia, ajungând astfel cu mare greutate în patrie. Ajunși acasă cei doi s-au înrolat imediat în Armata Română, ca ofițeri combatanți ai Regimentului 9 Artilerie. Ambii frați au fost decorați cu Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918, în data de 15 martie 1922, iar cu Medalia Victoria a Marelui Război pentru Civilizație 1916-1922, în data de 10 mai 1923.
     După război cei doi frați au revenit în Franța pentru a-și continua studiile, luându-și licența în drept și doctoratul în științe juridice. George Vrăbiescu s-a specializat în drept penal, urmând doi ani de cursuri de agregație de la Facultatea de Drept și la Facultatea de Medicină, devenind și membru a Societății Închisorilor și a Legislației Criminale din Franța. Nicolae Vrăbiescu s-a orientat spre dreptul civil. Teza tatălui meu este intitulată Contribution a l'etude critique du droit de grace. Tezele de doctorat ale celor doi frați le-am găsit în colecția Facultății de Drept a Universității Columbia din Statele Unite ale Americii. Reîntorși în țară după finalizarea studiilor din Franța, cei doi s-au înscris în baroul de avocați. George Vrăbiescu a profesat avocatura din anul 1915 până în anul 1925.
     Anul 1925 a avut un mare impact asupra carierei și vieții fraților Vrăbiescu, deoarece la 1 ianuarie 1926 George a fost numit și și-a început activitatea ca referent titular la Consiliului Legislativ și, concomitent, a fost numit asistent la Facultatea de Drept din București.
     În anul 1925 a avut loc căsătoria lui George Vrăbiescu cu mama mea Clemența Maria, născută la Craiova, fiica lui Anastase Cionea.
     Odată instalat la București, George Vrăbiescu și-a început activitatea atât în domeniul didactic, predând cursul de procedură penală, prin rotație cu titularul catedrei, profesorul Vintilă Dongoroz sau predând aceste cursuri la catedra profesorului titular Vespasian V. Pella. Acesta din urmă era și director al Institutului Superior de științe Penale, iar când lipsea era înlocuit de tatăl meu.
     Din cadrul Facultății de Drept cel mai apropriat prieten al celor doi frați Vrăbiescu a fost renumitul avocat și profesor Istrate Micescu, cu care George și Nicolae împărtășeau aceleași sentimente de dragoste față de pământul strămoșesc, față de România. Deseori cei trei plecau împreună la conacul lui Istrate de la Micești-Ciumești, fiind toți trei pasionați vânători. Încă din copilărie am fost prietenă cu Istrătel, fiul lui Istrate Micescu, și am fost de nenumărate ori în casa maestrului din str. Zalomit din București, unde admiram panoplia sa de arme. Mai târziu am fost eleva renumitului profesor de Drept civil. Din păcate în anul 1945 Istrate Micescu a fost înlocuit de noua putere comunistă, catedra de Drept civil a Facultății de Drept fiind ocupată de fostul său asistent Tudor Popescu.
     Părintele meu a mai fost prieten și cu profesorul Vespasian Pella. Menționez că în anul 1968, cu ocazia vizitei lui George Vrăbiescu la mine acasă, la New York, doamna Margareta Pella, văduva profesorului, a dorit mult să-l revadă pe tatăl meu, invitându-ne la ea acasă. Acolo se afla și Constantin Vișoianu, fostul Ministru de Externe și, pe atunci, președintele Comitetului Național Român din Exil. Revederea a fost extrem de plăcută.
     Ca referent la Consiliul Legislativ, George Vrăbiescu a lucrat în cadrul Secției I de Drept public, în cooperare cu colegii săi din Ministerul Justiției, în special pentru întocmirea proiectelor de coduri represive românești, anume Codul Penal și cel de Procedură Penală. A lucrat, de asemenea, și la alte categorii de proiecte de legi. Cu privire la codificarea penală, rolul său a fost acela de a analiza textele juridice represive existente, în vederea unificării acestora. Au fost luate în considerare legislația din 1864 a Vechiului Regat, Codul de procedură penală ardelean din 1896, Codul de procedură penală bucovinean din 1874, procedura penală germană din 1924, codurile italiene din 1913 și 1931, Codul polonez din 1929, precum și alte legi specifice.
     Cunoscând atât firea extrem de ordonată a părintelui meu, precum și sentimentele sale patriotice, cred că el nu ar fi putut găsi un tărâm de activitate juridică mai prielnic decât la Consiliul Legislativ. Aici a desfășurat o activitate de cercetare extrem de eficientă și de laborioasă, analizând materialul existent, anume codurile ce se bazau pe concepții diferite - cea latină și cea germană -, prelucrându-l și încercând să îi dea formă unitară, folositoare operei de creare a unui sistem legislativ coerent în materie penală. Aceste preocupări justifică de ce tatăl meu nu a precupețit timpul său liber, lucrând cu pasiune, timp de doisprezece ani sub coordonarea mentorului său, Președintele Consiliului Legislativ, Ion Ionescu-Dolj, la opera de întocmire a noilor coduri. Împreună cu acesta au petrecut unele seri și zile de sărbătoare la domiciliul președintelui, consultându-se și cu alți specialiști în Dreptul penal pentru a găsi cele mai bune soluții chestiunilor de drept care îi preocupa.
     Copil fiind și apoi elevă în clasele primare, îmi aduc aminte cum seara sunau tot timpul telefoanele, răpindu-mi puținul timp ce trebuia să îmi fie rezervat. Părintele meu era solicitat telefonic de mulți specialiști în drept penal: Ion Ionescu-Dolj, Ion (Jean) Rădulescu, Vespasian Pella, Vintilă Dongoroz, I. Moruzi, Traian Pop și mulți alții. Discutau despre termenii juridici specifici, dezbătând asupra conținutului și formei lor, încercând să aleagă care dintre ei ar fi mai potrivit într-o frază al nu știu cărui articol din cele două viitoare coduri. Stăteam ca pe ghimpi, sperând ca această conversație, care oricum nu mă interesa, să înceteze cât mai repede, pentru a salva din puținul timp ce doream a-mi fi dedicat, timp care însă era mai totdeauna răpit de acest gen de discuții. Noroc că absența tatălui era deseori înlocuită de prezența unchiului, Nicolae Vrăbiescu.
     De fapt, admit că aveam doi tați.
     Odată opera de unificare legislativă finalizată, George Vrăbiescu a participat la dezbaterile specialiștilor privitoare la cele două coduri în cadrul unor seminarii organizate în acest scop fie luând cuvântul, fie răspunzând la diverse întrebări. Aceste dezbateri erau prilejuite de conferințele organizate de Asociația Juridică Dissescu, situată în Aula Fundației Carol I, ori de ședințele Cercului de științe Penale. Cu aceste ocazii tatăl meu dădea explicații mai ample asupra soluțiilor adoptate, ca unul care lucrase efectiv la elaborarea codurilor, referindu-se la diverse aspecte, cum ar fi: regimul sancționator, uneori mai sever dar evident mai evoluat al noilor coduri față de textele care i-au servit ca model; spiritul noi regmenetări asupra fiecărei categorie de crime și delicte; principiul garantării libertății individuale; limitarea atribuțiilor organelor de urmărire penală; necesitatea existenței procedurii penale ca o disciplină aparte etc. Cu aceste ocazii George Vrăbiescu a subliniat și faptul că această nouă codificare, a cărei elaborare durase timp de doisprezece ani, deși s-a desfășurat pe o perioadă destul de lungă ca timp, ea a fost relativ scurtă, cel puțin prin comparație cu perioada în care a fost elaborat Codul civil german (BGB) de la 1900, care durase o jumătate de veac.
     Într-o ședință a Cercului de Studii Penale, la întrebarea fruntașilor din Baroul Ilfov, avocații Radu D. Rosetti, Paul P. Iliescu și C. Titel-Petrescu despre părerea sa asupra codurilor, G. Vrăbiescu a declarat: În ceea ce mă privește, ca unul care am luat parte la întocmirea acestor opere, înțeleg să mă rețin de la orice aprecieri anticipate. Suntem datori să lăsăm să se pronunțe întâi justiția, care este chemată să le aplice și care este chemată să le comenteze. Totuși nu mă pot abține a nu manifesta intima mea convingere și anume că această operă de unificare legislativă, care este produsul minții și sufletului românesc - întrucât la ea a colaborat tot ceea ce a avut țara ca specialist în această materie - este o operă bună, corespunzând atât nevoilor noastre sociale cât și dezideratelor moderne ale științei penale.
     Opera de codificare s-a încheiat oficial cu promulgarea noilor coduri Carol II, la 17 martie 1936 (M. Of. nr. 65 din 18 martie 1936), eveniment oficiat la Palatul Regal, în Sala Tonului. Pentru devotamentul muncii sale George Vrăbiescu a fost considerat ca fiind unul dintre autorii acestor două coduri, astfel încât a fost decorat de către Rege, dimpreună cu mentorul său, Academicianul și Profesorul Ionescu-Dolj și cu profesorul Ion Rădulescu, prietenul său.
     După intrarea în vigoare a codurilor, la 18 martie 1936, Valer Pop, Ministrul de Justiție din acea perioadă, a scos în evidență necesitatea specializării magistratului în penal și pregătirea personalului administrativ penitenciar, mai ales datorită faptului că procedura penală era acum considerată o nouă disciplină, de sine stătătoare și cu un rol bine determinat. George Vrăbiescu a predat această materie sub formă de studii aprofundate la Institutul Superior de științe Penale, unde a ținut seminarii, precum și la școala de Război și la Jandarmerie.
     Este oportun cred să menționez aici rolul fostului Consiliul Legislativ care, conform art. 76 din Constituția din 1923, avea menirea să ajute la întocmirea și coordonarea elaborării legilor.
     Nicolae Vrăbiescu, fratele tatălui meu, analizând rolul Consiliului, notează că: Înainte de a fi fost votate legile trebuia să se obțină în prealabil avizul Consiliului, care acționa ca un organ de control al puterii legislative. Datorită acestui procedeu, legea nu mai putea fi votată prin surprindere, ci trebuia discutată în Parlament, de către Cameră (...), care primea de la Consiliu tot materialul juridic necesar dezbaterilor respective. Această instituție este cu atât mai necesară cu cât nu toți parlamentarii posedă același nivel juridic.
     Odată cu instaurarea puterii comuniste Consiliul Legislativ a fost desființat, anume în anul 1948 și, prin urmare, activitatea lui George Vrăbiescu, în calitate de consilier, a încetat și ea, după 22 de ani de activitate.
     Menționez că pentru toată munca sa desfășurată la Consiliul Legislativ, tatăl meu a fost decorat, ca referent titular al Consiliului, cu Ordinul Național Steaua României în grad de Ofițer, la data 27 iulie 1928, iar apoi și cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor, la data de 5 noiembrie 1936. De asemenea, el a mai fost decorat, în calitate de Consilier Permanent al Consiliului Legislativ, cu Ordinul Național Steaua României în grad de Comandor, la data de 9 mai 1942.
     Înainte de desființarea Consiliului Legislativ, George Vrăbiescu a avut trista sarcină, în iunie 1947, de a elogia activitatea defunctului Prim-Președinte al acestuia, Ion Ionescu-Dolj, care decedase.
     În acest context, legat de opera de ansamblu realizată de Consiliul Legislativ, doresc să accentuez și asupra prieteniei ce îl lega pe George Vrăbiescu de Ion Ionescu-Dolj. În cuvântarea ținută în iunie 1947, tatăl meu a arătat printre altele că: țara pierde un jurist, un mare român și un mare susținător al ideilor umanitare (...), care a consolidat nivelul științific al instituției, dându-i un rol bine definit în viața statului român.
     În anii 1970 Gerhard Muller, profesor de ciminalistică la New York University a luat inițiativa de a publica American Series of Foreign Penal Codes. Pentru a onora munca părintelui meu privind elaborarea Codului penal român din 1936, angajată fiind la Biblioteca de Drept a Universității americane, i-am cerut profesorului Muller să îmi permită să traduc în engleză textul Codului penal român din 1967 (care a preluat unele idei ale Codului de la 1936), pentru ca acesta să facă parte din seria coordonată de domnia sa. Am lucrat, ca și tata uneori, în timpul meu liber, serile și week-end-urile. Codul penal român tradus în limba engleză a apărut în anul 1975, având numărul 20 din seria coordonată de profesorul Muller, publicată de Criminal Law Education and Reseach Center (CLEAR) din cadrul Universității din New York.
     După căderea comunismului în România am tradus în limba engleză și modificările la Codul penal survenite în perioada 1967-2000, pentru lucrarea Codului penal. Romanian penal Code, lucrare îngrijită de Florin Ciutacu și publicată la Editura SIGMA în anul 2001. Cartea respectivă a fost publicată în ediție bilingvă, română și engleză.
     În ceea ce privește activitatea didactică a lui George Vrăbiescu, ca și conferențiar la Facultatea de Drept din București, aceasta a încetat în anul 1951, adică după 26 de ani de învățământ universitar. La 1 mai 1951 tatăl meu a fost disponibilizat, împreună cu mulți dintre colegii săi. El nu a mai avut astfel posibilitatea de a fi avansat la gradul de profesor: înainte de 1951 fie nu exista catedră de drept penal disponibilă, fie din motive de ordin politic, tatăl meu neparticipând activ la viața politică a vreunui partid, care să-i fi susținut promovarea la gradul de profesor universitar.
     Mai menționez că tatăl meu a donat bibiliotaca sa juridică Biblotecii Centrale Universitare din București în iulie 1964.
     Opiniile politice ale fraților Vrăbiescu îmi sunt bine cunoscute. Datorită tradiției din familie, ei aveau idei liberale, însă cu unele nuanțe de conservatorism. În ceea ce privește politica externă, afinitatea celor doi frați era îndreptată către Franța și Anglia. George și Nicolae au fost împotriva mișcării legionare, iar în anul 1944 au militat pentru ieșirea României din războiul dus alături de Germania, a cărei înfrângere era iminentă. În ceea ce privește regimul comunist instaurat începând cu anul 1945, cei doi s-au opus acestuia, printre altele fiind împotriva legislației agrare din 23 martie 1949, deoarece, ca juriști, nu puteau susține decât garantarea proprietății, conform spiritului Constituției din 1923.
     George Vrăbiescu era un om care nu făcea compromisuri. Aceasta se datora în principal educației primite în familie. Principiile sale de viață și patriotismul au rămas aceleași pe tot parcursul vieții, chiar dacă unele tentații, care se dovedeau însă a fi contrare acestor principii, s-ar fi dovedit a fi avut un impact asupra intereselor sale imediate. Ofer cititorului un exemplu, ilustrativ cred în acest sens: profesorul Vintilă Dongoroz, care în același timp era și prietenul său, l-a informat după epurarea din 1951 a elitei profesorilor de la Facultatea de Drept, cu privire la înființarea noului Institut de Cercetări Juridice, întrebând dacă tatăl meu nu ar dori cumva să lucreze și el la acest Institut, împreună cu alți foști colegi de la Facultatea de Drept. Vrăbiescu a răspuns: Dragă Vintilă, îți mulțumesc mult că te-ai gândit la mine, dar nu cred că pot lucra într-o instituție a noii puteri, care disființează legislația la care am lucrat ani de zile, în spiritul principiilor juridice pe care le susțin și pentru care m-am luptat în războiul 1916-1918!. În urma acestui refuz, George Vrăbiescu a rămas cu o pensie infimă, prin comparație cu salariile și pensiile celor care au lucrat la Institutul de Cercetări Juridice; în plus numele multor cercetători a rămas cunoscut până astăzi, pe când activitatea lui George Vrăbiescu a rămas cufundată în tăcerea trecutului.
     Juristul George Vrăbiescu a fost un gânditor al dreptului penal și al criminalisticii, fiind preocupat și de aspectul umanistic al acestor legi represive, și nu a fost doar un autor de cursuri universitare (pe care le preda după notele sale scrise). Am hotărât să public acum aceste cursuri, pentru ele să rămână o mărturie a activității sale științifice. Mă refer nu numai la conținutul ca atare al operei sale ci și la limbajul juridic întrebuințat, care cred că este susceptibil să joace un rol important în scrierea și înțelegerea științei dreptului. Cuvintele și expresiile folosite de autor, specifice științei dreptului, sunt precise și clare, aceasta spre a asigura o certitudine și siguranță cititorului în înțelegerea și aplicarea textului de lege. Așa cum credea tatăl meu, lipsa acestor calități specifice limbajului juridic poate aduce ambiguități de interpretare, care pot fi dătătoare de confuzii, cu urmări grave nu numai în aplicarea textului la un caz anume, dar și pentru ansamblul științei dreptului.
     Am hotărât să public și articolele de specialitate ale fraților Vrăbiescu. George Vrăbiescu s-a concentrat și sub acest aspect asupra dreptului penal, iar Nicolae Vrabiescu, avocat la Baroul Ilfov, deputat, comentând aspecte ale dreptului civil sau și alte chestiuni de ordin politic ori social, multe dintre ele cu conotații juridice. Aceste articole, comentarii și prelegeri ale fraților Vrăbiescu, ca și comentariile presei despre cele scrise de ei, au apărut în diverse jurnale și reviste de specialitate ale vremii, cum ar fi: Adevărul, Cronica, Curierul Judiciar, Curentul, Dimineața, Îndreptarea, Universul, Viitorul, Pandectele Române etc. Împreună cu editorul am ales ca aceste studii și articole să le reproducem în ordinea cronologică a publicării lor în original.
     Publicând această carte am satisfacția să știu că mi-am achitat o datorie morală față de tatăl și de unchiul meu, cu toate că opera lor vede lumina tiparului târziu, în anul 2009.
     Sper ca prin publicarea operei lor, George și Nicolae Vrăbiescu, ca specialiști ce cred ca au adus o contribuție la dezvoltarea științei dreptului românesc și, în egală măsură, la opera de legiferare a statului român, să nu fie dați uitării.

     Lucrarea de față reprezintă un excelent exemplu de exercițiu intelectual al echilibrului dintre tradiție și inovație. Cursurile lui George Vrăbiescu, corespondența privată și articolele publicate de George Vrăbiescu și fratele acestuia Nicolae Vrăbiescu, reflectă în egală măsură imaginea preocupărilor din viața juridică europeană, cu precădere în materie procesual penală, dar și transformările produse între 1918 și 1957 în societatea românească.
     Lucrări clasice ale doctrinei penale, cursurile aprofundate de drept procesual penal pentru studii doctorale (1946 - 1947, 1947 - 1948) și cursul de criminalistică (1950 - 1951) avându-l ca autor pe reputatul jurist George Vrăbiescu sunt publicate alături de corespondența personală și articolele din ziarele vremii ce scot în evidență activitatea autorului în cadrul Facultății de drept a Universității din București, Consiliului legislativ sau Cercului de științe Penale (1922 - 1943). Totodată sunt publicate articolele fratelui său Nicolae Vrăbiescu, scrise de acesta în calitate de avocat sau membru al Parlamentului României (1918 - 1945).
     Cursurile de procedură penală și criminalistică reprezintă deopotrivă o cercetare în domeniul filosofiei, istoriei, dreptului pozitiv și dreptului comparat. A realiza justiția înseamnă a cumpăni dreptul la lumina adevărului în forma specială dată de lege, notă George Vrăbiescu în Cursul aprofundat pentru doctoratul din 1947 - 1948. Prelegerile de procedură penală analizează instituțiile dreptului atât sub aspect teoretic cât și legislativ (George Vrăbiescu în calitatea sa de referent la secția de drept public a Consiliului legislativ a contribuit la proiectele codurilor apărute în 1936) demonstrând o profundă cultură juridică europeană. Autorul sintetizează doctrina română (lucrările lui Tanoviceanu, Vintilă Dongoroz, Ion Ionescu-Dolj, V. Pella, I. Teodorescu) și străină (sunt adesea citați și analizați Garraud, Roux, Vidal, Carrara, De Vabres) făcând propriile comentarii, rezultat al unei înțelegeri subtile a fenomenului juridic.
     Cercetător avizat în ceea ce privește problemele juridice și politice, George Vrăbiescu analizează în cele 16 prelegeri ale Cursului de procedură penală aprofundată pentru doctoratul juridic (1946 - 1947) și respectiv cele 21 de prelegeri ale Cursului aprofundat pentru doctoratul din 1947 - 1948, evoluția acțiunii în procesul penal (atât acțiunea penală cât și cea civilă) și a sistemelor procedurale (inchizitorial, acuzatorial, mixt). Un curs de doctorat implică dezvoltarea unei părți din totalitatea materiei ce forma cursul general al unei discipline, aprofundarea unui subiect determinat, astfel încât autorul face o adevărată călătorie în timp și spațiu, de la dreptul roman la cel modern, de la sistemul common law la cel romano germanic, pentru a demonstra că circulația valorilor, principiilor si preceptelor nu poate fi împiedicată de granițele naționale, astfel încât multe instituții au sensuri comune întregului sistem de drept continental.
     Cursul de criminalistică (1950 - 1951) examinează raportul care există între criminalistică și normele de procedură penală, precum și teoria probelor în penal, respectiv identificarea criminalistică (dactiloscopia, cazierul judiciar și serviciul de identificare, portretul vorbit, armele de foc, descinderile la fața locului, cercetarea documentelor, falsurile în înscrisuri, psihologia infractorilor, organizarea planului de investigație, investigațiile la fața locului, percheziția, expertiza, interogatoriul, metodele speciale de investigație în cazurile de crimă, de viol, delapidare, jaf și tâlhărie, precum și în materie de incendiu).
     Analiza instituțiilor juridice scoate în evidență faptul că fără fundamentare teoretică, fără primatul valorilor, dreptul s-ar dovedi inutil. Înțelegerea evoluției elementelor de tehnică juridică, în cadrul școlilor pozitivistă, clasică și neoclasică face totodată posibil accesul la înțelegerea fenomenelor juridice din perioada respectivă: renunțarea la curtea cu jurați și trecerea la sistemul curților de apel, rolul persoanei juridice în exercitarea acțiunii penale, dezbaterea referitoare la inamovibilitate sau stabilitate drept garanție a independenței membrilor parchetului, rolul justițiilor populare după cel de-al doilea Război Mondial în Germania, Italia și Uniunea Sovietică, Tribunalul Poporului în România.
     Soluțiile propuse de autor sunt rezultatul unei comunicări continue cu filosofia dreptului. Argumentând necesitatea renunțării la sistemul curților cu jurați, George Vrăbiescu, afirmă Beccaria, s-a înșelat când a zis că este preferabilă ignoranța care judecă prin simțământ decât știința care judecă prin opinie și cred că mai degrabă a avut dreptate Aristotel când a afirmat legiuitorul nu trebuie să ordone aceluiași individ care cântă cu flautul să facă și ghetele.
     Deși au trecut 60 de ani de la publicarea cursurilor, iar instituțiile juridice au suferit transformări, meritul lucrării constă în recuperarea rațiunii de a fi a normelor juridice, indiferent de materia lor, și anume crearea unei ordini juridice bazată pe ideea de libertate și siguranță.
     Ultimele părți ale lucrării sunt dedicate corespondenței și articolelor publicate în ziarele vremii privindu-i pe George Vrăbiescu și pe fratele său, avocatul Nicolae Vrăbiescu. Stilul literar nu afectează rigoarea științifică a demonstrațiilor, cu precădere în domeniul penal, pentru George Vrăbiescu sau cel al dreptului civil, pentru fratele său.
     Apariția lucrării reprezintă un omagiu rolului lui George Vrăbiescu în viața universitară, devotamentului fraților Vrăbiescu față de cariera juridică și valorile morale.

     Lucrarea Curs de procedură penală aprofundată pentru doctoratul juridic 1946 - 1947, având valoarea unui veritabil curs universitar, analizează în prima parte, amănunțit, într-o perioadă de răscruce în istoria României, conținutul acțiunilor penale și civile în procesul penal. În aceeași modalitate, autorul George Vrăbiescu, un renumit profesor universitar la Facultatea de Drept - Universitatea București, tratează în cea de-a doua parte diferite sisteme procedurale (sistemul acuzatorial, sistemul inchizitorial și sistemul mixt). De o abordare aparte beneficiază sistemul inchizitorial admis de procedura Cognito extra ordinem de la sfârșitul Imperiului Roman.
     După cum însuși autorul arăta în prezentarea lucrării sale, studiul pe care și l-a propus a implicat cercetări în domeniul filozofiei, istoriei, dreptului pozitiv și al dreptului comparat. Lucrarea sa se bazează pe o bibliografie selectivă precum și pe o foarte bună cunoaștere a legislației procesual penale franceze și belgiene. Argumentele teoretice sunt însoțite de referiri la acțiunea penală și acțiunea civilă la greci și romani. Printr-o analiză juridică competentă George Vrăbiescu abordează probleme care au suscitat și suscită în continuare discuții în legatură cu exercițiul acțiunii penale; organizarea, atributele și caracterele Ministerului Public, persoanele în contra cărora se poate exercita acțiunea penală; cazurile în care exercițiul acțiunii penale este împiedicat și situațiile în care este necesară autorizarea prealabilă; exercitarea acțiunii penale de către partea vătămată; acțiunea civilă; cheltuielile de judecată; exercitarea acțiunii civile în fața instanței civile; garanțiile privind recuperarea daunelor suferite etc.
     Lucrarea se remarcă prin tratarea "justiției populare" în comparație cu "justiția profesională a magistraților de carieră".
     În contextul istoric al înlocuirii în România a jurisdicției populare a Curților cu Jurați cu jurisdicția de drept comun a Curților de Apel, autorul recurge la o prezentare a formelor și instituțiilor de procedură penală în decursul timpului.
     În acest sens, lucrarea insistă, sub forma de prelegeri, asupra sistemului acuzatorial din cutumele germanice pâna în secolul al XIII-lea (procedura criminală la germani și franci); jurisdicției seignioriale și ecleziastice din sec. XI - XII; justiției laice din sec. XIII - XV; jurisdicțiilor criminale din sec. XVI - XVIII; procedurii inchizitoriale; sistemului acuzatorial al procedurii penale engleze din veacul al XVIII; legislației noastre din 1864; curții cu jurați în concepția codului de procedură penală roman din 1864 cu modificările aduse în anul 1936 (competențe, procedura audienței până la deschiderea dezbaterilor, procedura ulterioară încheierii dezbaterilor etc.) jurisdicției penale populare din diferite țări (organizare, competență, procedură), Tribunalului poporului etc. Referirile permanente la legislația altor state sau la reglementările internaționale de referință demonstrează profunzimea cercetării științifice asupra subiectelor analizate.
     Se degajă în permanență din cuprinsul lucrării tendința autorului spre originalitate. Lucrarea se impune prin investigațiile aprofundate făcute pe marginea textelor de lege.
     Logica expunerii face ca lucrarea respectivă să fie de un real folos pentru toți juriștii. De asemenea, autorul pune în evidență elementele specifice dreptului procesual penal românesc.
     Lucrarea în ansamblul ei, redactată într-un stil accesibil și explicit se adresează nu numai juriștilor dar și politicienilor, politologilor și sociologilor.