Viața lui Iisus - Ion Murgeanu

     Puține sunt în lucrarea de față cuvintele autorului. Ea este scrisă de cuvintele Domnului din Evanghelii. Pe care autorul nu le-a citat; le-a asumat. Cititorul va ști să stabilească Diferența.

     Lui Daniel Turcea care m-a readus în Biserică.
     Lui Mircea Ciobanu care m-a îndemnat să scriu o carte despre Iisus.
     Părintelui Sofian Boghiu și Părintelui Constantin Galeriu de la care am învățat și care m-au smerit.

     "Și dacă va fi întrebat: De unde rănile acestea la mâini? El va răspunde: Am fost lovit în casa prietenilor mei!
     Sabie, deșteaptă-te împotriva păstorului meu, zice Domnul Savaot. Voi bate păstorul și voi risipi oile, și îmi voi întoarce mâna mea împotriva celor mici.
     Și în toată țara, zice Domnul, două treimi vor pieri, și vor muri, iar cealaltă treime va fi lăsată acolo.
     Iar pe această a treia o voi pune în foc: îi voi curăți ca pe argint și eu îi voi asculta; și eu voi zice: Acesta este poporul meu, și el va răspunde: Domnul este Dumnezeul meu!"

În anul 33 al erei noastre, într-o dimineață de primăvară, la 7 aprilie, o femeie urca la Ierusalim pe cărarea șerpuitoare dintre grădinile din marginea cetății. Acolo fusese săpat nu demult, la poalele dealului numit Golgota (al Căpățânii) un mormânt nou, într-o grădină cumpărată de Iosif din Arimateea, unul dintre fruntașii sinagogii. Arimateea era o cetate la câteva ceasuri bune de Ierusalim, dar evlaviosul Iosif frecventa foarte des marele templu de la Ierusalim, căutând să adauge credinței și învățăturii sale întru Domnul.
Evenimente ciudate se derulaseră la Ierusalim în săptămâna care tocmai se încheiase cu celebrarea paștelui din acel an, în ziua de sâmbătă (a Sabatului). Un tânăr prooroc, evreu cunoscut sub numele de Iisus Nazarineanul, care făcuse de mai multe ori, în ultimii trei ani, înconjurul Iudeii, dar își predicase învățătura întâi în Galileea natală, dar și în Samaria, în Decapole, și peste Iordan, săvârșind totodată și multe minuni, fusese primit de mulțimi în delir, ca un rege, deși el intrase-n Cetatea Sfântă smerit, călare pe mânzul alb al unei asine.

     Cititorul are în față o carte scrisă nu în urma conspectării Bibliei, a Noului Testament în special (aceasta ar fi avut cu totul alt ton și altă structură), ci se vede de departe, cum și mărturisește autorul fără însă a face mare caz din asta, în urma unei asumări personale, rod al unei trăiri interioare a Evangheliei, în urma unei fericite convertiri, rod al plămădirii liturgice a Veștii celei Bune primite în atmosfera catarctică a chinoniei sacramentale; am aflat lucrul acesta de la însuși autorul care mi-a spus cu smerită bucurie: el merge duminica la Biserică; altfel nu l-ar numi în textul său pe Iisus Hristos, Mântuitorul, dovedind astfel nu o luare la cunoștință a narațiunii evanghelice la nivel intelectual, ci o circumscriere deliberată, în norma credinței, regula fidei - ce a caracterizat tradiția creștină din epoca apostolică până azi. Lucrul acesta se vede și din scrierea pronumelor referitoare la Iisus Hristos cu majuscule, fapt care în general, este la libera alegere a celui ce scrie despre Iisus, dar care la cei ce scriu din/cu credință devine un fel de regulă neimpusă din exterior.
     Se vede că drumul lui Ion Murgeanu spre Emaus începuse înainte ca el să-l fi realizat. Cum zice frumos Fericitul Augustin: "Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit".
     Scriitorul nu se sfiește în narațiunea lui să integreze în mod semnificativ și armonios texte biblice, nu neapărat în ordinea cronologică oferită de evangheliști, uneori reproduse mot-a-mot după Evanghelii, dar ca și cum ar fi ale sale. Dacă n-am ști textul în stilul neotestamentar n-am realiza că autorul se servește copios din acele texte. Dar nu se vede nici o ruptură între textul și stilul luat și narațiunea lui Ion Murgeanu. Integrarea este perfectă. S-ar părea că în mod reciproc, undeva, pe o cale de mijloc evanghelistul și cu autorul nostru se întâlnesc. Dar nu. O lectură atentă a cărții arată altceva. Integrarea armonioasă este unilaterală. Ion Murgeanu a intrat în stilul evanghelistului și nu invers; într-un fel, cum spunea Sf. Pavel galatenilor "Nu trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine"; sau cum însuși autorul o afirmă: folosirea textuală a Evangheliilor "a fost ca o cuminecare, o împărtășire pe lungul drum al însoțirii cu Iisus... am dorit să rămânem în El iar el să rămână în noi".
     Se vede aici o cucerire a noului evanghelist către vechiul, și desigur a ambilor către Hristos. Acesta este evenimentul și realitatea, noutatea ce stă la baza cărții și dincolo de ea.
     Continuitatea cu stilul scripturistic, surprinzător nu este întreruptă nici măcar acolo unde autorul intervine cu propriile sale interpretări ale textului originar sau cu interpretări ale tradiției ortodoxe vii pe care o exprimă.
     Iată una ce merită atenție: Aflându-se pe cruce în momente culminante, finale ale patimii, Hristos rostește: "Săvârșitu-s-a!" și autorul observă pe drept cuvânt și inspirat: Nu zice "S-a sfârșit", pentru că nu s-a sfârșit nimic; totul abia începe; ci zice "Săvârșitu-s-a!", în sensul împlinirii celor scrise despre El.
     Adevărate lecții de studiu și exegeză a Noului Testament sunt și paginile unde Ion Murgeanu explică plecarea sfintei familii în Egipt, legătura între învierea lui Lazăr și învierea lui Hristos, odată cu pertinente reflecții despre moarte prilejuite de interpretarea episodului cu învierea fiului văduvei din Nain (cap. "Învierea morților"), apoi paginile unde explică diferența dintre Iisus și Hristos în adresarea noastră către Mântuitorul potrivit ipostazelor în care Fiul lui Dumnezeu s-a aflat trecând prin diferitele evenimente ale lucrării sale mântuitoare, fără însă ca această diferență să introducă o separație în persoana sa teandrică, sau cele unde comentează drumul ucenicilor spre Emaus și felul cum se aplică acest drum la noi înșine și multe altele.
     Dacă teolog este cel care se roagă, după definiția patristică, vedem că Ion Murgeanu este teolog și în sensul acesta și în cel academic de interpret și explicator. Al doilea însă nu poate fără primul.
     Numai gândirea la Iisus în rugăciune poate produce texte de asemenea sensibilă și înălțătoare frumusețe așa cum găsim în volumul de față.
     Citind felul cum Ion Murgeanu descrie întâlnirile dintre Iisus cel înviat și Maria Magdalena, numită "Mireasa Învierii", am impresia că-l recitesc pe Rilke în poemul său celebru dedicat aceleiași Maria din Magdalena.
     Predicare de la amvonul sufletului său către cititori, deci mărturie a propriei credințe în Dumnezeu, curs de teologie a Noului Testament, desfășurat în maniera proprie a autorului dar întemeiat pe Tradiția Ortodoxă, cu interferențe în mistica și spiritualitatea creștină, Viața lui Iisus reprezintă un eveniment literar și spiritual în același timp. De aceea el trebuie celebrat cu bucurie duhovnicească.
     Cartea trebuie citită odată în întregime fără întrerupere, și a doua oară, fragmentar în fiecare zi câte un capitol.