Nu întâmplător firele istorice ale eresurilor creștine și păgânismelor întemeietoare de crezuri, religii și zei au ajuns astăzi mai mult ca oricând să-și înnoade vârfurile prin redescoperirea asemănărilor religioase. Și nu întâmplător există deja în vremurile noastre o organizație care se străduiește să netezească și să călăuzească drumurile tuturor religiilor acestei lumi într-un singur punct. Este simplu de înțeles pricina, căci același duh rău care a aruncat și la umbra căruia au crescut semințele "necredințelor" în lume, netezește acum terenul venirii triumfale a Antihristului. Neputând nimici Biserica lui Hristos, Satan a ales ca în fiecare dintre crezurile păgânești și eretice ale lumii, pe lângă crearea unei "umbre" ale unei false dumnezeiri, a unui "hristos" deformat, să lase și câteva "portițe teologice" prin care Antihrist să-și facă la momentul potrivit în chip "legal" și "corect" simțită chemarea și prezența.

     Trăim vremurile amestecărilor religioase, ale înșelărilor pierzătoare și ale unirilor amăgitoare.
     Adevăratul este Isus Hristos Dumnezeu-Omul. Însă omul contemporan, "omul nou" nu mai poate crede într-un Adevăr Întrupat, ci îl reinterpretează după norme umanist-raționaliste, îl caută în puhoiul de filozofii, doctrine, studii, științe și experimentări, îl croiește după chipul și asemănarea firii lui căzute; astfel păcatul a devenit virtute, binele s-a pervertit, minciuna a luat locul adevărului. Să nu ne mirăm că într-un veac ca acesta, pentru cei mai mulți "creștini", Hristos a devenit tocmai ceea ce învățătura ortodoxă denumește Antihrist.
     Vorbind despre "dumnezeul" lumii creștine actuale, Cuviosul Părinte Serafim Rose spune că "omul modern a creat un nou dumnezeu, un dumnezeu modelat cât mai fidel după tiparul noilor vremuri, preocupat de știință și afaceri; de fapt una dintre intențiile primordiale ale gândirii moderne a fost aceea de a confecționa un asemenea dumnezeu".
     Așadar, oamenii și-au schimbat nu doar gândirea despre Dumnezeu; ei au schimbat însăși "dumnezeirea" de care se vor conduși, născând un "nou Dumnezeu" care se deosebește vădit de Dumnezeul Vechiului și Noului Testament, Cel răstignit de iudei și mărturisit de Apostoli.
     Acest "neo-dumnezeu" nu reproșează făpturii încălcarea Scripturilor, nu mustră păcatul, nu pedepsește reaua credință, nu ceartă fărădelegea. Dimpotrivă, iubește împotriva adevărului, unește împotriva dreptății, înlătură muceniceasca jertfelnicie în Hristos prin promovarea împăcării cu rătăcirile necredincioșilor, îndrăgind global și nivelator întreaga suflare.
     Acest "christ simpatic" nu indispune, nu supără și nu mai deranjează pe nimeni. Nu impune și nici măcar nu cere un singur Domn și Dumnezeu, un singur crez, un singur botez, o singură învățătură de credință, o singură Biserică, un singur adevăr - viața și moartea pentru Hristos.
     Acest "hristos liberal", care îngăduie și pune totul mai presus de viețuirea în dreapta credință și de mântuire, executând conștiincios și cuminte ceea ce cere democrația și societatea, nu este nici pe departe Dumnezeul Apostolilor și al Mucenicilor - Hristos Cel Răstignit și Înviat - Adevărul veșnic. Acest "hristos" este marioneta neocreștinismului care, supunându-ne orgoliului îndreptățirii și revendicărilor "drepturilor omului" - supune și manipulează la rându-i omenirea prin false concepte de "bine", "adevăr", "iubire" și "dreptate".
     Cum ar putea omul nou să nu îndrăgească un "creștinism" atât de dulce și bun, atât de confortabil și satisfăcător? Cum ar putea creștinul nou să lepede un "hristos" atât de drăguț și manierat, înțelegător și parfumat?
     Nădăjduim că în cele de mai jos veți găsi răspunsul.

     Oferta religioasă a timpurilor noastre este caracterizată printr-o inflație de creștinism. Zilnic ce intersectăm cu reclame foarte atrăgătoare din punct de vedere religios, privitoare la o viață nouă și câștigarea unei mântuiri ușoare. Oricare ar fi decorul urban al ipostazelor de mai sus, provocarea este neobișnuită: că, de fapt, Ortodoxia în care ne-am născut este falsă și coruptă, și că doar oferta "cealaltă" de creștinism este singura și cu adevărat salvatoare. Și când spunem "cealaltă", avem în vedere peste douăzeci de mii de "creștinisme" sau "biserici" legitimate și provăduite de tot atâtea grupări sectare.
     Așa a ajuns pentru unii credibilă ideea de "biserici", de "diversitate creștină", de vreme ce astăzi, statistic vorbind, marea mulțime a "credincioșilor creștini" sunt absorbiți de secte sau îmbrățișează în general ideologia protestantă. Scriptura, însă, nu ne descoperă și nu ne vorbește de un adevăr al mulțimilor, de un adevăr "democratic", ci de un singur adevăr și de o singură sursă a acestuia: persoana Mântuitorului Isus Hristos.
     Alții, încercând să vadă "științific" unicitatea Bisericii, au luat "realitatea" ca ipoteză și au concluzionat că Biserica Apostolică primară s-a dezintegrat, iar acum există numai rămășițe, fragmente de "biserici" ce dețin părți din adevăr, binecuvântare și har.
     Sub această nouă viziune, promovată în special de Mișcarea ecumenistă, mulți consideră că Biserica Apostolică cea Una poate fi "refăcută" (adică alcătuită din nou!!) în deplinătatea ei printr-o unire globală a tuturor cultelor, grupărilor și sectelor care au legătură sau tangență cu ideea de creștinism, astăzi. Din fericire, toți acești înșelați - atât de sinceri și inimoși - nu fac altceva decât să ne arate prin aceste strădanii că "bisericile" lor nu sunt deloc Biserica Apostolică cea Una, de vreme ce tânjesc în a o realcătui.
     Dacă nici una dintre bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o unire a lor nu va conduce nicidecum la alcătuirea acelei "biserici perfecte", sau nu la modul în care Hristos a întemeiat Biserica. Și dacă toate aceste "biserici creștine" nu există decât în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea avea ca rezultat biserica întreagă, căci o atare unire va fi nevoită să se raporteze mai apoi și la celelalte religii universale. Și iată cum chemarea la unitate a ecumenismului "creștin" nu va putea să sfârșească decât în sincretismul unei noi religii mondiale.
     Unde este așadar Biserica întemeiată de Hristos, cea pomenită în Scriptură și provăduită de Apostoli? Și dacă există în vremurile noastre, cum o putem deosebi în puzderia de biserici, culte și organizații așa-zis creștine?
     Chiar numai ajutându-ne de gândirea logică și sinceră putem găsi răspunsul, dar pentru aceasta trebuie să plecăm de la esența Bisericii, de la rădăcina adevărului istoric și scripturistic.
     Marea problemă a creștinilor din zilele noastre este că iau ca reper în gândire un fals adevăr al unei realități secularizate, pentru a formula mai apoi "adevăruri" personale despre dumnezeiasca alcătuire numită Biserica lui Hristos. Idolarizarea realității, a "evidențelor" logice, nu înseamnă în nici un caz iubire de adevăr, ci este cea mai crudă parodie a acestuia. Riscul de a lua lucrarea omului drept lucrarea Domnului. Ne putem înșela foarte ușor dacă luăm o minciună frumoasă drept adevăr, mai ales că falsele biserici au o mare iscusință în a imita fațada Adevăratei Biserici, constrazicându-i, însă subtil învățătura. Trebuie să înțelegem că nu toți cei ce vorbesc de Hristos sunt ai lui Hristos, nu tot ce poartă eticheta de "creștin" este cu adevărat Creștin.
     Dacă în timpurile noastre există mai multe biserici și ideologii creștine, nu înseamnă că sunt și adevărate, numai pentru simplul fapt că există sau pentru că un număr mai mare sau mai mic de persoane se încred în așa ceva. Sau dacă o "biserică", pentru a-și susține o anumită părere "creștină", încearcă să "ajusteze", să rescrie adevărul istoric ori Scriptura ca acestea să pară că-i justifică ideologia, e limpede că atunci își dă în vileag toată înșelăciunea. Dacă vreo altă "biserică" are o anumită particularitate religioasă (de exemplu ține sâmbăta, urăște crucea sau cunună homoxexuali) nu este automat și credibilă dacă a găsit în biblie un citat care i se pare (sau ni se pare) că-i dă dreptate. Așa, cuvântul Scripturii, folosit fără chibzuință și nu după cugetul cel adevărat al Bisericii, poate fi făcut să justifice absolut orice.
     Însă putem vedea și singuri că doar una este Sfânta Scriptură și printr-o singură Biserică a fost păstrată întreagă și nevătămată, de la Apostoli până în vremurile noastre. Biserica a zămislit Scriptura și nu din Scriptură s-a născut Biserica. Bisericile-pirat născute acum trei-patru sute de ani sunt ridicate pe reinterpretarea Scripturii ortodoxe, tocmai pentru a-și crea o falsă descendență apostolică și a camufla după o perdea de "creștinism" falsitatea propriilor învățături.

     Numită și Tradiție, este sfântă deoarece păstrează neatinsă și mărturisește desăvârșit credința cea dreaptă - izvor al adevărului, dimpreună cu Sfânta Scriptură. Trei sunt pricinile pentru care Sfânta Predanie este prezentă în viața Bisericii Ortodoxe.
     În primul rând, de la Facerea lumii și până la Apocalipsă, vedem cum Biserica lui Dumnezeu călăuzește omenirea spre mântuire prin cuvântul scris dimpreună cu cel rostit. De la Adam și până la Avraam au trecut 3387 de ani, și cu 430 de ani de robie a israeliților în Egipt fac 3817 ani, răstimp în care oamenii lui Dumnezeu, generație după generație, au fost povățuiți pe calea mântuirii numai prin Sfânta Predanie, adică învățătura despre Dumnezeu însușită prin viu grai. Numai de la Moise și până la venirea Mântuitorului, vreme de 1700 de ani, neamul ales a fost povățuit după scripturi, adică după învățătura scrisă.
     Călăuzirea lui Dumnezeu prin graiul Sfintei Predanii este regăsită și în timpul propovăduirii Mântuitorului Isus Hristos care, timp de trei ani și jumătate...

     Răsăritul și Apusul au înțelegeri total diferite cu privire la mântuire în Creștinism. Pe scurt, Apusul are o concepție juridică în timp ce Răsăritul are o concepție ontologică. Atunci când vorbesc despre mântuire, apusenii operează cu termeni cum ar fi vină, pedeapsă și justificare, în timp ce ortodocșii folosesc termeni cum ar fi moarte, viață și îndumnezeire. Să vedem, în continuare, atât rădăcina diferențelor cât și consecințele lor. În secolul XII, teologul catolic Anselm (+1109) a prezentat o concepție scolastică a mântuirii care părea foarte atrăgătoare prin simplitate și logică, rezumată în următoarele puncte:

• Omul - o ființă finită - a adus o ofensă infinită unui Dumnezeu infinit.
• Ofensa fiind infinită, nu poate fi înlăturată prin mijloacele finite ale omului, de aceea are drept consecință (necesitate) o pedeapsă infinită într-un iad veșnic...

     Ce este o sectă?
     Prin definiție, secta este o grupare care s-a desprins dintr-o structură sau organizație inițială, în scopul corectării unor pretinse abateri doctrinare atribuite structurii-mamă. Există, de asemenea, secte desprinse din alte secte.
     Putând lua forma unui grup sau a unui cult religios, secta este caracterizată printr-un devotament, venerare sau dedicare exagerată față de o persoană, o idee sau un obiect, folosind în acest scop tehnici de manipulare și control cum ar fi: izolarea de prieteni și membri ai familiei, exploatarea suferințelor sufletești, folosirea unor metode psihice pentru a mări sugestibilitatea și supunerea, controlul informațiilor, anularea individualității sau a judecății critice, limitarea "influențelor" exterioare, promovarea dependenței față de "adunare" și teama de a o părăsi etc. - pentru atingerea scopurilor liderilor de grup, în defavoarea societății, dar mai ales a membrilor familiilor lor.
     Sectele pretind o anumită poziție favorizată și exclusivistă pentru ideologie sau pentru conducătorii lor, ceea ce le așează în opoziție cu societatea și/ sau cu familia. Ele adoptă atitudini fățarnice, propagandistice, pentru a câștiga noi membri. Într-o lume în care cifrele vorbesc, un număr cât mai mare de adepți creează sectanților iluzia de "adevăr" asupra învățăturii lor religioase.

     Caracteristicile unei secte
     Vom prezenta mai jos câteva dintre aspectele care caracterizează sectele religioase, cu precizarea să aceste trăsături nu se regăsesc cumulativ, ci variază destul de mult de la o grupare la alta.

     Ruptura abruptă cu creștinătatea istorică
     Secta crede că Biserica întemeiată pe piatra credinței apostolior a devenit apostată la scurt timp după moartea Apostolilor (fiind înghițită de păgânătate), și că Dumnezeu, după un "vid creștin" de 1700 - 1900 de ani, le-a dat mai apoi conducătorilor sectei o nouă lumină asupra adevărului mântuitor. În consecință, secta a respins învățătura Bisericii, vestită întregii suflări timp de două milenii, a dat sensuri noi cuvintelor dintru începuturi și, separându-se de Creștinismul istoric, și-a revendicat, treptat, drepturi și autoritate...