Enciclopedia naturii europene - Milos Andera

     Stau așezat pe trunchiul doborât al unui fag secular și privesc, în lumina soarelui de octombrie, ce se strecoară spre pământ de la o înălțime de 30 de metri, frunzele aurii, sclipitoare, ale uriașilor arbori din pădurea străveche. Codrul secular Zofin din Novohradské hory, una din cele mai vechi rezervații naturale ale Europei, se pregătește pentru iarnă. Primăvara aici cântă multe păsări, dar acum stăpânește liniștea, întreruptă doar, din când în când, de zgomotul produs de o ciocănitoare. Primele înghețuri au distrus covorul de ferigi. Coroanele puternice ale arborilor s-au golit de frunze, lăsând să se vadă cerul albastru-azuriu. Este timpul potrivit pentru a medita la viitorul acestui ținut. Omul îl spijină de aproape 200 de ani cu mâna sa protectoare, dar și aici - ca în multe alte locuri - aceasta este doar o soluție parțială. De mult timp nu s-au mai tăiat copaci; dar în vederea prevenirii distrugerii puieților de fag de către furia naturii nu s-a întreprins nimic. Astfel, reînnoirea pe cale naturală a codrului secular este afectată pe termen lung, singurul rezultat prompt avându-l împrejmuirea regiunii, dar și aceasta se transformă într-un concurs contra cronometru, pentru că zonele cu puieți trebuie să dea lăstari la timpul potrivit. Protecția naturii presupune o gândire globală, care are în vedere toate interdependențele ce ar putea fi insesizabile la prima vedere.
     Cu toate aceste probleme, codrul secular Zofin ne dă imaginea naturii neatinse de intervenția oamenilor și, de aceea, are o valoare inestimabilă. Locuri asemănătoare sunt multe în Europa - codul secular Bialowieska, în nord-estul Poloniei, defileul din Vikos-Aoos din lanțul muntos Pindos din Grecia, deltele largi ale Dunării sau Ronului, Alpii sau Pirineii, mlaștini și peșteri, precum și țărmuri de mare și viața submarină. Ar mai fi și alte câteva ținuturi neatinse de mâna oamenilor, ca, de exemplu, peisajul pitoresc al bălților în sudul Boemiei, Puszta ungurească, Polderul din Olanda și, bineînțeles, multe parcuri și grădini zoologice cu farmecul și valoarea lor peisagistică.
     Încă de la începutul secolului al XXI-lea, în Europa se găsesc peisaje și frumuseți ale naturii care trebuie conservate. Protecția mediului, ecologie, mediu înconjurător - întâlnim aceste noțiuni la fiecare pas, dar din ce în ce mai puțini oameni sunt conștienți de cât de prețioasă este natura pentru viața noastră. De aceea, nu este vorba doar de protecția câtorva specii de plante și animale, ci de însuși viitorul omenirii.
     Puternica intervenție a oamenilor asupra mediului înconjurător are urmări devastatoare. O parte din problemele rezultate de aici au caracter global și trebuie rezolvate pe plan internațional. Altele, în schimb, pot fi influențate de fiecare dintre noi. Destinul câmpiilor, mlaștinilor și apelor, privite ca bază a varietății mediului în care trăim, este în mâna oamenilor care - câteodată conștient, alteori din inconștiență - distrug ultimul refugiu al plantelor și animalelor. În urmă cu câțiva ani, când cu un atelaj tras de cal luam un lemn din pădure pentru viața noastră de la țară, mi-am dat seama de neglijența cu care tratăm natura. Pe drumul povârnit, trunchiul tras de atelaj lăsase urme adânci în noroi, deviind un pârâiaș firav din albia lui naturală. Bătrânul căruțaș a observat ce se întâmplase, a coborât, a luat o creangă uscată și a adus totul la starea inițială. Dacă toți oamenii ar prețui atât de mult natura, nu am mai avea probleme grave în ceea ce privește mediul înconjurător. Datorită dorinței oamenilor de a se îmbogăți, ultimele rămășițe ale pădurilor noastre de fag vor lăsa locul definitiv unor piste pentru curse cicliste sau probe alpine, folosite doar câteva luni pe an. Drumul pe care am ales să îl urmăm conduce drept spre cimitirul copacilor, un peisaj arid în exploatare minieră și albii de râu betonate. Probabil că din această afacere mulți oameni câștigă bani frumoși. Dar, întreaga omenire suferă datorită distrugerii mediului înconjurător.
     Numai cine cunoaște această legătură dintre om și natură poate să-și închipuie cât de dramatică este situația în acest moment. Indiferența pe care o întâlnim pretutindeni arată că educația ecologică este încă în fașă - în ciuda progreselor vizibile din ultimul deceniu.
     Această carte nu trebuie să fie un manual de Ecologie atotcuprinzător, ci o incursiune în varietatea și unicitatea naturii, fără a ignora unitatea și interacțiunile ce o constituie. În locul unei enumerări exacte a speciilor de plante și animale, aceasta este o încercare de a portretiza complexitatea unor zone unice, în care destinele organismelor se întrepătrund. De pildă, dacă vorbim despre păduri montane de fag, turba de baltă sau un pârâu cu păstrăvi, se poate imagina dinainte că vom vorbi despre animalele și plantele care alcătuiesc condițiile necesare existenței acestora.
     Cartea se adresează în principal tinerilor, dar în general tuturor celor interesați de natură. În timpul lecturii, unor cititori le va fi poate clar că ocrotirea naturii nu are nimic de-a face cu preferința romantică pentru "vechile timpuri bune". Dacă, în lupta pentru supremație dusă împotriva civilizației omenești în extindere, naturii i s-ar da măcar o mică șansă, atunci nu ar mai fi vorba doar de o protecție pasivă, ci de conservarea cu perseverență și pe termen lung a plantelor, animalelor și terenurilor.
     Natura este fascinantă pretutindeni, dar, adesea, ne lipsește conștiința unității. Oferinți-vă plăcerea unei excursii în pădure, la munte, pe câmpii, câmpuri sau la mare. Uitați pentru moment de stresul zilnic și priviți cu atenție în jur. Sunt multe noutăți de aflat, multe secrete pe care natura ne așteaptă să le descoperim. Trebuie să învățăm să recunoaștem unde are natura nevoie de ajutorul nostru și unde trebuie să intervenim pentru aceasta.

     Originea numelui dat continentului nostru se pierde în negura timpurilor, când oamenii nu știau încă nimic despre forma reală a Pământului. În antichitate, fenicienii care traversau Marea Mediterană denumeau toate zonele de la apusul patriei lor din Asia de sud-vest "ereb" sau țara Întunecată, unde asfințește soarele. Grecii au modificat mai târziu presupusul nume de origine semit în "europos", de unde s-a trecut la forma latină "Europa".
     Văzută statistic, Europa este al doilea cel mai mic continent. Totuși, datorită numeroaselor golfuri, limbi de pământ, peninsule și insule (care formează aproape o treime din suprafață), litoralul neregulat al Europei este mult mai mare decât cel al altor continente. Chiar și în ceea ce privește granițele sale geografice, Europa este o excepție. Asupra trasării graniței de est nu s-a căzut nici până astăzi la un acord, separarea de Asia depinzând de tratatele de drept internațional (cele două continente compun blocul continental Euroasia). Opinia cea mai adesea acceptată este că marginea estică începe în nord din Insula Novaia Zemlia, coboară spre părțile estice ale Uralului polar și ale Uralului de sud, apoi urmează cursul superior al râului Emba, prin peninsula Mangyshlak de la Marea Caspică, poala nordică a munților Caucaz și a munților Krim, strâmtoarea Kerci, coborând de-a lungul strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Adesea sunt luate ca granițe de referință râul Emba, sau Munții Caucaz. Celelalte extremități nu creează probleme - cel mai nordic punct continental este Capul Nordkinn (71°08' lat. N), cel vestic este Cabo da Roca în Portugalia (9°31' log. V), punctul sudic este Punta Marroquí în Spania (35°58' lat. N), în ceea ce privește insulele, la limita nordică se află Insula Rudolf în țara Franz-Josef (81°51' lat. N), limita vestică este reprezentată de Insula Blasket de pe coasta Irlandei (10°37' long. V), iar cea sudică de Insula Gavdos (34°48' lat. N), la sud de Creta.
     De fapt, granițele reale ale platoului continental merg mai departe, sub mare. În nord, platforma continentală se întinde pînă în spatele grupei de insule Spitsbergen și Novaia Zemlia. Între coasta vestică a Scandinaviei se îngustează (aici se ridică grupul de insule Lofoten și Vesteralen), de aici, o mare extensie ajunge la Marea Nordului, de acolo se întinde mai departe în Irlanda, insulele Hebride și Orkney până în Atlantic. Platforma continentală largă a Canalului Mânecii ajunge numai până la nord de Biskaya. Pirineii și litoralul Mării Mediterane mărginesc o platformă continentală îngustă care se transformă într-un adânc bazin maritim (cu excepția câtorva mici insule și a mării Egee).
     În afară de suprafața relativ mică, Europa mai pierde puncte și pentru că are flora și fauna sărace. Cauzele răspunzătoare pentru aceasta sunt multiple. Mai întâi, Europa este singurul continent (în afară de Antartica) care nu are regiune tropicală, ținuturile subtropicale fiind și ele reduse ca dimensiune. Apoi, trebuie să luăm în calcul modificările climatice și, înainte de toate, efectele ultimei glaciațiuni. În urma acesteia poziția predominant paralelă a celor mai multe lanțuri muntoase a împiedicat migrarea speciilor din sud în nord (în America de Nord crestele munților s-au dezvoltat pe direcția meridianelor).
     În afară de cele amintite, și colonizarea timpurie a Planetei de către oameni are propriul efect asupra naturii de astăzi.
     Deși omul pune stăpânire din ce în ce mai mult asupra naturii pentru a răspunde nevoii tot mai acute de spațiu, în Europa există încă zone de habitat interesante, care pot fi numite sălbatice: regiuni mlăștinoase largi, munți înalți maiestoși, păduri adânci, resturi stepă și silvostepă, pâraie de munte curate, fluvii cu delte întinse, mări și iazuri, peșteri mari, zone subterane cu fluvii ascunse, canioane adânci, dune de nisip, multiple litoraluri. Tocmai aceste zone, rămase, de-a lungul timpului, izolate de atingerea omului, ne oferă o imagine asupra modului în care continentul nostru arăta la începutul istoriei umanității. Regiunile transformate cel mai puțin se găsesc în nordul Europei, unde se întâlnesc resturi de tundră veritabilă și întinse suprafețe de taiga. Cu cât înaintăm spre sud, cu atât mai mult se pot remarca transformările cauzate de oameni. Aici este vorba despre zonele industriale și despre regiunile colonizate intensiv, din Europa Centrală, de Vest și de Sud, unde, încă din antichitate, s-a resimțit puterea oamenilor asupra naturii. Dar mai bine să începem cu... începutul.
     Natura cuprinde elemente neînsuflețite (abiotice) și vii (biotice). Cu mult timp înainte de apariția organismelor vii exista deja natura neînsuflețită, căreia îi aparțin rocile, dar și solul neînsuflețit, apa și aerul.
     Fondul geologic, îmbinarea calităților fizice ale pietrelor și solului, dar și divizarea reliefului, acordă unicitate fiecărei regiuni. Imaginea peisajului de astăzi, cu floră și faună, nu este întâmplătoare, ci este - cu excepția intervenției oamenilor - consecința unei largi dezvoltări, care poate fi explicată printr-o incursiune în trecut. Deși geologii și paleontologii s-au întors în timp până în proterozoic (cele mai vechi timpuri), deci cu multe milioane de ani în urmă, pe noi ne interesează ultimele două milioane de ani, adică începând cu trecerea de la Terțiar la Cuaternar până în prezent. Cel mai mare interes îl stârnește, însă, tocmai tânărul Cuaternar, deci ultimii 12.000 - 15.000 de ani.
     Baza structurii geologice a Europei e constituită din scutul baltic și placa rusă. Scutul baltic este cea mai veche parte a continentului european (circa 3,5 - 3,8 miliarde de ani vechime) - uscat încă din paleozoic, numai câteva părți din litoral fiind inundate prin variația trecătoare a suprafețelor marine. Prin eroziunea sub influența agenților atmosferici, în mări s-au format depuneri de sedimente, care, prin acțiunea forțelor tectonice, s-au pliat și s-au transformat în munți. Cele mai importante sunt orogeneza caledonică și cea hercinică. Ultima orogeneză mare (cea alpină) a început la trecerea dintre Mezozoic și Terțiar și continuă până astăzi sub forma activității vulcanice, a cutremurelor de pământ și a erupției izvoarelor de apă minerală. Relieful Europei are, astfel, o evoluție variată. Ca pondere, cele mai multe regiuni se situează la o înălțime mai mare decât nivelul mării: 60% dintre suprafețe ating o înălțime maximă de 200 m, în vreme ce munții înalți de peste 2.000 m abia formează 2%.
     În medie, altitudinea cuprinsă între 290 și 340 m este asemănătoare Australiei. În schimb, celelalte continente au o înălțime medie aproape dublă, măsurată față de nivelul mării. Caracterul depresionar al Europei se prezintă bine ca model, în care, ipotetic, la o ridicare a nivelului mării cu aproximativ 200 m, suprafața continentului s-ar diminua cu peste 40%. În loc de un continent compact, Europa ar consta doar din câteva insule mari (peninsulele Iberică și Scandinavă, munții înalți din Europa Centrală, de Sud și estul Uralilor) și multe alte insule mici.
     În Terțiar, asemenea unui "potop", Marea Mediterană acoperea toată partea de sud, precum și zona actuală a Alpilor și Carpaților, în timp ce Marea Neagră se întindea spre nord, de la actualul teritoriu al României până în Anglia. Suprafețele mărilor din Terțiar s-au modificat în perioadele următoare, în care, din fundul mării, s-au ridicat treptat Pirinei, Alpii, Carpații și ceilalți munți înalți. Forma Europei de astăzi datează din Terțiarul timpuriu, când se acumulează aluviuni pe fundul mării, în jurul acestor munți.
     Inundarea din Terțiar nu este ultima catastrofă care a surprins Europa. Pe atunci, o mare parte a continentului era dominată de o climă caldă, cu floră subtropicală și tropicală (palmieri, acacii, smochini, arbori de scorțișoară, plută, magnolii și altele) și faună adecvată (primate, tapiri, flamingo etc.). Chiar dacă, în a doua jumătate a Terțiarului, s-a răcit ușor, schimbarea fundamentală de climă a avut loc abia la sfârșitul Terțiarului, când răcirea a cuprins o mare parte din Europa.
     În Peninsula Scandinavă s-a format un ghețar continental, care a împins progresiv, spre sud, răcirea climei. Așa a început Cuaternarul, cu toată emisfera nordică în pragul unei perioade glaciare. Contrar imaginii tradiționale, conform căreia în acea perioadă exista numai zăpadă și gheață, realitatea era că perioadele reci, cu o medie a temperaturii între -2 și -4°C, cu precipitații reduse (100 - 200 mm pe an) și scurte apariții ale vegetației (3 - 3,5 luni) alternau cu perioade mai calde (temperatura medie anuală 4-13°C) și umede (800 - 1.000 mm precipitații pe an), în care masa de gheață se retrăgea. Astfel de schimbări climatice s-au repetat de circa 12 până la 15 ori, așa că putem vorbi de perioade glaciare și interglaciare. Este discutabil câte faze glaciare au existat - patru până la șapte (numărul se află încă în dezbatere). Cel mai adesea se vorbește despre cinci mari faze glaciare: Donau, Güntz, Mindel, Riss și Würm.
     În perioadele glaciare Riss și Würm, când înghețul era cel mai puternic, ghețarii au format un scut uniform, care acoperea nu numai Fennoskandia (Scandinavia și mai multe regiuni nord-europene până la fluviile Neva și Onega), ci și o parte a Europei Centrale și câmpiile joase ale Europei de Est. În același timp, apar izolat munții-ghețari, care însă dispar relativ repede. Suprafața înghețată se estimează că totaliza circa 5 milioane km² (astăzi ghețarii europeni ocupă doar 20.000 km² din suprafața totală). Uriașa pătură de gheață, pe alocuri groasă de până la 2.5 km, a influențat clima Europei și starea vremii de pe întreaga planetă. Dar și conturul continentelor a fost influențat de aceasta. Când, din cauza debitului de apă acumulat în ghețari, suprafața mărilor lumii a scăzut cu aproape 1,5 m, o mare parte a Scandinaviei se găsea sub apă (datorită apăsării păturii de gheață). Abia după faza glaciară, prin topirea pas cu pas a ghețarilor, continetul s-a ridicat.
     Acest proces continuă în nord până în zilele noastre (circa 7 - 8 mm pe an), de aceea continentul și insulele (câteva se ridică din nou) își sporesc suprafața progresiv.
     Circumferința ghețarilor în fazele glaciare ale Cuaternarului poate fi reconstituită după urmele lăsate de aceștia. Mișcarea ghețarilor nordici a fost însoțită de eroziune, manifestată prin șlefuirea și netezirea subsolului (eroziune glaciară), deplasarea materialelor devenite libere și stratificarea acestora (sedimentare glaciară). După migrare, ghețarii lasă în urmă un peisaj cu relief de vale, completat cu ziduri de morene (depozite de dezagregate și blocuri de piatră), nisipuri (depozite de aluviuni la gurile râurilor glaciare) și mici morene alungite (ridicături sub formă de elipsă, cu carotă de stânci și depuneri aluvionare, pe direcția mișcării de odinioară a ghețarilor), precum și mări glaciare. Înălțimea morenelor corespunde întocmai expansiunii de odinioară a ghețarilor. În Suedia și Finlanda au o înălțime de 4-5 m, în Danemarca sunt până la zece ori mai mari, iar în Europa de Est și Centrală ajung până la o înălțime de 250 m. Pe lângă mările glaciare, urme importante ale glaciațiunii sunt căldările și albiile (platouri cu pereți abrupți și platformă întinsă).
     Odată cu schimbările climatice se modifică și natura. Răcirea de la începutul Cuaternarului are ca urmare reducerea numărului de plante și animale iubitoare de căldură din Terțiar, care mai sunt de găsit doar în câteva regiuni. Dacă în perioadele interglaciare numărul speciilor de plante și animale crește din nou, acestea sunt, însă, decimate în următoarea fază glaciară. Iată cauza pentru scăderea diversității speciilor din Europa Centrală și de Sud. Principala zonă de retragere pentru multe specii din Terțiar a fost regiunea Mării Mediterane, ele fiind protejate la nord de munți. Dar și în ceea ce le privește se consemnează un regres.
     În perioadele glaciare, în Europa Centrală vegetația preia un caracter de taiga, perioadelor de răcire anterioare fiindu-le caracteristice stepele sau silvostepele și tundra, pentru platourile înalte. Lumea animală era reprezentată de specii din nord sau de stepă - mamutul, bizonul, renul, vulpea polară, jderul, iepurele alb, calul sălbatic, antilopa, saiga, marmota, dar și animale răpitoare mari, rezistente la frig ca ursul de peșteră, hiena de peșteră și lupul de peșteră. În perioadele interglaciare speciile iubitoare de frig migrează cu ghețarii în nord, locul lor fiind luat de specii din sud-est și est (o migrare din sud fiind împiedicată de munți). Astfel, flora și fauna nu mai cunosc varietatea din Terțiar. Rămân, însă, să o susțină specii care se răspândesc repede spre refugiile sudice sau care pot să se adapteze modificărilor de climă și calităților solului (bradul alb, alunul, molidul, stejarul, carpenul și altele).
     Dintre speciile iubitoare de căldură au murit mai întâi copacii-mamut și chiparoșii, cea mai lungă ...