Jocul și fuga - Nicolae Breban

Nu, dragă și stimată, scumpă Doamnă a noastră. Noi, aici, suntem total contra acestui tip de a rezolva problemele. În trecut și azi; nu mă feresc să o spun. Deși crima, crima politică, cea comisă zgomotos în numele unui ideal, și-a lăsat amprenta de sânge peste tot secolul nostru european. Cine, în viitor, va da socoteală? Cine va putea explica, cu adevărat, ce și de ce s-a întâmplat așa și nu altminteri? De ce, oare, crima, crima aceasta ideatică, de care vorbesc, a devenit atât de necesară? De atractivă? De eficientă, la urma urmei?! În revoluțiile din care abia am ieșit sau în care abia intrăm. De voie, de nevoie. Nu mai înțeleg nimic, pentru că la cei mai mulți este clar doar de nevoie; ei bine, aceștia, împinși de la spate, îmbrânciți, loviți fără reținere, cu acea poftă a sălbăticiei în acțiune, cum spunea cineva, ei bine, noi, atunci, loviți, împinși, începem pur și simplu să... zbierăm. Să strigăm, să fluturăm steaguri, lozinci; uneori, cu un fel de entuziasm de care se miră chiar și cei care ne împing de la spate. Care ne numără ca pe oi și, ca lupii, sar din când în când și prind pe câte unul dintre noi și îl târăsc afară din țarc. Și el dispare pentru luni, pentru ani buni, îngroșând acea armată subterană, despre care mi-a povestit cineva, de curând, prieten cu unul dintre directorii penitenciarelor din provincie, lucruri nemaipomenite. Unice. Bucuria cuiva de a avea sub mână, cum susținea cel de care vorbesc, o ființă umană, care, zicea tot el - reiau exact vorbele lui - până la acea dată, adică până când noi l-am aruncat acolo, unde îi este locul, gândea ca noi toți ceilalți și făcea un mare caz de logica, de demnitatea sa, de familie și istorie. Ba chiar și de națiune. Auzi?... Păduchele!

Deși se ținea departe de vâltoarea politică a acelor ani - începutul stalinismului - era suficient de perspicace și bine dotat cu simțul ironiei pentru a nu ocoli în totalitate atât de tentantele și extrem de sugestivele paralele și imitații cu clișeele vremii, chiar dacă adesea nu erau decât în limbaj și în capul lui. În felul meu, scriu și eu un fel de istorie contemporană! își spunea Paul, jucăuș ca un copil, amuzându-se în capul lui, formele sale de odihnă și de vacanță adultă, după propriile sale expresii.
Această ironie a unei alte istorii contemporane deveni pentru el, pentru Paul, în primul rând, și apoi, mai târziu, după ample convulsii, și pentru membrii Cercului, o realitate tot mai gravă. Istoria, dacă există, ca știință sau artă, cum vreți, nu e aproape niciodată unică. Singură, ca o catapeteasmă de biserică. Ea, cea oficială cel puțin, își aruncă umbrele ei puternice prin toate ungherele realității. Sau se pardosește, pur și simplu, cu o alta, care tinde să o nege pe cea publică, acceptată, clamată. Și care, uneori, iese, apoi, ca o modestă și încăpățânată apă, pânză freatică, înzestrată cu un singular geniu sau noroc, la suprafață, adică devine ea însăși, din anonima, subterana, impostoarea etc., cea reală. Cea veridică! Mă rog, pentru o altă generație sau pentru un timp. Care timp?! Cine ar putea spune...