Editura:
Carpathia Press
critică literară, 93 pag.
Format: 13x20 cm
ISBN: 978-973-7609-50-2
Preț: 25,43 lei
Cod produs: CAR0006B
|
ediția a II-a
Această carte a fost concepută, în 1987, la stăruința editorului Mihai Dascăl. Inițial, a fost un studiu ce însoțea o ediție esențială din poezia lui Zaharia Stancu dar mi-am dat seama curând că însemna o cercetare ce depășea, de fapt, obiectul ce examinasem. O public, deci, acum, după aproape douăzeci de ani - doar cu un adaos ce o prefațează, scris atunci și potrivit temei - observând că praful ce acoperă gesturile fără rost nu a năpădit-o. Și i-o dedic memoriei celui care, aducând ideea de a o face, mi-a dat impulsul ce s-a tradus în aceste șire ce nu am modificat decât puțin.
Artur Silvestri, iunie 2005
cumpără acest produs ...
A apărut, recent, la Editura Carpathia, din inițiativa doamnei Mariana Brăescu Silvestri, ediția a II-a a studiului Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu al regretatului scriitor și om de cultură Artur Silvestri.
Prima ediție a lucrării a apărut în anul 1987 și urmărea invitarea criticii timpului la reconsiderarea personalității și operei unuia dintre cei mai controversați scriitori români ai secolului XX, Zaharia Stancu, renunțând la formule obediente factorului politic și ideologic al momentului respectiv. Structurată pe 10 capitole, lucrarea urmărește câteva din elementele ce definesc arta poetică și doctrina literară a lui Zaharia Stancu.
Ceea ce îl deosebește categoric pe Artur Silvestri de alți exegeți ai operei lui Zaharia Stancu este, în primul rând, lipsa oricărei patimi, ca și refuzul subordonării scrisului său vreunui comandament doctrinar sau ideologic. Cu răbdarea cercetătorului plin de har, Artur Silvestri se apropie de creația lirică a lui Zaharia Stancu fără nici un fel de inhibiții, dar și fără vreo idee preconcepută, pentru că scopul fundamental al demersului său exegetic îl reprezintă decodarea sensului operei și nu punerea la zid, eventual, a omului, datorită păcatelor sale și compromisurilor făcute cu lumea prin care a trăit.
Încă din primele capitole ale studiului, Artur Silvestri ține să facă unele precizări definitorii. În primul rând el ne atrage atenția asupra faptului că, examinată în raport cu romanul, de unde îi vine autorului notorietatea, poezia lui Zaharia Stancu este nu mai puțin însemnată și, păstrând proporțiile inerente, când se compară materii diferite, arată și subiectul raportului cantitativ dimensional, comparabil.
Așa cum sublinia, încă de la apariția primei ediții a lucrării, distinsul cărturar și ierarh de luminoasă amintire, acad. dr. Antonie Plămădeală, "autorul reușește o exegeză în jurul celui de-al doilea cuvânt din titlu și deschide cititorului perspective care îl îndeamnă, ba chiar îl obligă să ia poeziile de la capăt și să-și controleze ceea ce a simțit în timpul primei lecturi, prin cheia oferită de Artur Silvestri. E o cheie de aur!"
Și regretatul scriitor și poet Dumitru Bălăeț observa, tot în 1987, că, în lucrarea lui Artur Silvestri: "Demonstrația e riguroasă. Textul critic e pretutindeni în corespondență directă cu citatul semnificativ, adâncind mereu perspectivele."
Artur Silvestri este, iar lucrarea de față o demonstrează cât se poate de convingător, unul dintre cei mai avizați exegeți ai operei poetice a lui Zaharia Stancu. Cea de-a doua ediție a studiului său este mai mult decât binevenită și responsabilizează critica românească postdecembristă, obligând-o la o reanaliză pertinentă a întregii creații literare a lui Zaharia Stancu, cu predilecție a celei poetice, mai puțin afectată de pendulațiile politico-ideologice avute în viață de scriitorul respectiv.
Spun aceasta pentru că foarte puțină lume o știe și o afirmă (din păcate, Artur Silvestri n-a cunoscut sau nu a precizat - din motivemie necunoscute - acest fapt) că, la începuturile sale literare și publicistice Zaharia Stancu a publicat frecvent în revista Țara noastră, publicație fondată de Octavian Goga și cu o evoluție treptată spre dreapta eșichierului politic românesc interbelic. Sub acest aspect, Zaharia Stancu a fost coleg cu Eugen Jebeleanu, un alt nume al literaturii române, care, după 1944, va trece, cu arme și bagaje, în tabăra scriitorilor de stânga, contestându-și, astfel, propriile convingeri literare și doctrinare de început.
Aș dori să mai adaug un alt element extrem de elocvent și anume că, în perioada interbelică, Zaharia Stancu a beneficiat, lună de lună, pentru o lungă perioadă de timp, de sprijinul financiar consistent din partea lui Octavian Goga. Mai târziu, atunci când, drept răsplată pentru serviciile imense aduse de el regimului comunist, a devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu, solicitat în mod expres de văduva poetului, s-a abținut de a acorda vreun sprijin în vederea scoaterii de la index a creației literare a fostului său susținător și binefăcător.
Studiul Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu a lui Artur Silvestri, chiar dacă nu-și propune și nu urmărește să elimine acuzațiile (eventuale ce ar mai putea fi) aduse lui Stancu, mai ales cea de poet proletcultist, reușește, totuși, să ne dezvăluie o personalitate mult mai puternică, care - dincolo de păcatele politice și ideologice ce-i sunt imputabile - prin creația sa lirică, cea de romancier, dar și de jurnalist, înscrie o pagină însemnată în istoria literaturii române a primei jumătăți de veac XX, pe care, oricât s-ar sforța noii comisari postdecembriști ai culturii române, nu-l vor putea elimina complet din literatura și cultura acestei țări.
Dan Brudașcu
cumpără acest produs ...
Unii scriitori sunt uitați prea repede. Sau poate că abia după ce trec pragul, e nevoie de o perioadă de gestație a operei ca să se nască din nou. Dacă e să se nască!
Artur Silvestri ne arată că Zaharia Stancu e dintre cei care nu mor de tot.
Autorul reușește o exegeză în jurul celui de al doilea cuvânt din titlu și deschide cititorului o perspectivă care îl îndeamnă, ba chiar îl obligă, să ia poeziile de la capăt și să-și controleze tot ce-a simțit în timpul primei lecturi, prin cheia oferită de Artur Silvestri. E o cheie de aur!
acad. dr. Antonie Plămădeală, Telegraful Român, 1987
cumpără acest produs ...
Artur Silvestri se distinge, în studiul despre poezia lui Zaharia Stancu (1987) prin siguranța tăieturii și precizia diagnosticului. El stabilește mai întâi un portret în stil călinescian al poetului. Nu numai arta de portretist a criticului trebuie să ne încânte aici ci și acel mister al figurii descrise, care se dezvăluie apoi treptat în cuprinsul poeziei sale.
Demonstrația e riguroasă. Textul critic e pretutindeni în corespondență directă cu citatul semnificativ, adâncind mereu perspectivele.
dr. Dumitru Bălăeț, Limbă și literatură, 1987
cumpără acest produs ...
Deocamdată datoare, cu toată gesticulația calpă pe care o epocă tulbure a îndemnat-o, critica e chemată azi, în cazul lui Zaharia Stancu, a sprijini la o mai dreaptă restaurare. Întâiul care pare a-și fi luat în acest sens, hotărît, răspunderea, e Artur Silvestri, critic artist cu ambiții (în multe locuri) doctrinare.
A.I. Brumaru, Astra, 1987
cumpără acest produs ...
"Noi am făcut caz de latinitatea noastră indiscutabilă - își încheia, în 1941, G. Călinescu Istoria literaturii române de la origini până în prezent - dând impresia că suntem tineri și neglijând substanța medulară. Noi, însă, suntem Romani și ca francezii Galo-Romani, popor străvechi, adică, cu notele lui etnice neschimbătoare esențial, primind limba și cultura latină. În fond, suntem geți și e mai bine a spune că, în felul nostru, am primit și noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să-l continuăm de la longitudine reală, fără mimetisme anacronice. Spiritului galic și brit trebuie să-i corespundă aici, prin sporire, spiritul getic. Căci, să nu uităm că, pe Columna lui Traian, noi, Dacii, suntem în lanțuri". Aceste vorbe sunt adevărate și configurează un mod de a fi în lume pe care G. Călinescu îl exprimase la altitudinea lui de lamură necontestabilă, exemplificat, mai apoi, de o directivă interioară ce devine, astfel, tradiție călinesciană. De aci, de fapt, trebuie să se înceapă orice vizionare a fenomenului literar, definit acesta în felul unui model de continuitate cu obârșii străvechi, iar nu ca întocmire recentă și fără soliditate. Căci, la drept vorbind, Spiritul getic pretinde valorificarea tuturor straturilor fundamentale rezultând, astfel, că o critică literară fără dimensiune istorică nu va însemna decât un exercițiu fără orizont. Noi avem, spre a înainta, acest exemplu ireductibil care este și va rămâne doctrina călinesciană și putem zice, că, în esența lor, opera propriu-zisă dar și literatura românească vor fi, de aci încolo, călinesciene ori nu vor fi nimic. Îi stă drept reazem o tradiție de valori și concluzii certe căci originea acestei tipologii e, cu toate acestea, mai veche și dezvăluie o direcție legitimă care, scoborând prin Nicolae Iorga și Blaga, și Pârvan, către Hașdeu, Eminescu și Maiorescu, și mai în adânc, la Kogălniceanu, Alecu Russo și Cantemir, ajunge la istoriografii polemiști de felul lui Miron Costin și mai în jos, către cețurile de taină, unde întrevedem, deși se presimt, spiritualicește, cu putere, pe Nicodim de Tismana și Anonimul Popular. Aceasta este, de fapt, o viziune enciclopedică a doctrinei literare, alăturând istoriografie, istorie a culturii și istorie literară, o alcătuire neobișnuită dar definitorie aici căci, spre a ne înțelege mai bine, noi avem nevoie de a da seama, întâi de toate, cine suntem, de fapt și abia mai apoi ce se creează în datele noastre inerente.
Întâiul și cel mai profund sentiment ce trebuie a se configura va fi, deci, acela al străvechimii, arătând conservări nu doar antropologice și o continuitate, din toate punctele de vedere, impunătoare, ci și puteri de a regenera periodic o civilizație alcătuită demult și transmisă fără preschimbări esențiale din veacuri aproape fără vârstă și până la noi. Această formulă de străvechime ce continuă în cadrele ei geografice tradiționale și a cărei iradiație este, pentru aceste părți ale lumii, hotărâtoare, pare, însă, a fi, deopotrivă, o formulă de civilizație europeană, aflată, ca și altele ce contribuiră în felul lor la procese de cristalizare diverse și înrudite, într-o contemporanitate impresionantă cu obârșiile Europei. Această Europă a originilor cuprinde, prin geto-daci, și pe români, având în compoziția ei pe elini și pe latini, pe celți, pe germanici și pe iberi, popoare vechi adică, a căror așezare pe teritorii de-acum tradiționale s-a făcut de timpuriu și nu s-a tulburat mai apoi, oricâte modificări vremelnice ar fi fost posibile și ce amestecuri s-ar fi produs.
Astfel de fenomene nu sunt miraculoase. Ele se explică prin stăruința unor societăți orânduite organic, unde continuitatea arată, de cele mai multe ori, formule de viață umană durabile atât prin tradiție cât și prin însușirea căpătată prin exercițiu perpetuu, apte de a crea în planuri universale și înălțându-se de la relativul pitoresc și particular. În privința românilor, această europenitate specifică însemnează, mai înainte de toate, pecetea unui spațiu ce nu-i luat în posesiune, ci moștenit, căci pentru un popor de sedentari geografia hotărăște de la o vreme încolo formula fundamentală fără a mai fi nevoie a veni, apoi, cu preschimbări. Aceasta e, fără nici o îndoială, urmarea unei societăți antropologice complete, alcătuită din agricultori și din păstori, din pescari și din vânători, îmbrăcând teritoriile cu lărgime și cu diversitatea lor de compoziție, dar orânduindu-se în măsuri fundamental țărănești care acestea asigură, mai degrabă, coagulări timpurii sociale și, mai la urmă, stăruința pe dedesubtul evenimentelor tulburi și impropice. Aici nu orașul ci satul definește termenul propriu și păstrează, la distanță de amestecuri disproporționate, civilizația odată orânduită din epoci antice.
Ceea ce se întrevede, în tot ce se examinează, este o Europă țărănească de ținută clasică și, deci, disciplinată după legi severe ce păstrează, în esența ei, o monumentalitate ce aparține comunităților întemeiate pe obște și, prin aceasta, un grad înalt de universal, căci aceste orânduieli conservă, în planul rusticității, formulare de cetate elină. Astfel încât putem zice că a fi țăran nu este a fi primitiv, ci a fi civilizat în raport armonic cu geografia sedentarității fiindcă, de obicei, culturile țărănești nu presupun puteri scăzute de creație, ci doar ordonări specifice, cu precădere orale. Simțământul comunității, sensul solidar și spiritul de agregare cu reguli aproape de drept divin decurg de aici, fiind lămurită încheierea că lumea țărănească dezvoltă în etnografic un prototip de europenitate ce nu cunoaște individualismul și valorile xenocratice. Mitologia ei este aceea a egalității între specimene ce aparțin unei specii dar, deopotrivă, și între speciile viului ce se consideră a fi consubstanțiale și doar forme ce diferă fiindcă așa voit-a Cel ce le-a făcut.
Astfel se orânduiră la români formele fundamentale de viață care sunt țările, adică unități de românitate specifică unde diferențele fiind secundare, esențiale rămân unitatea substanțială, tradiția comună, limba, obârșia antropologică ireductibilă. Această Țară, a cărei evoluție s-a zidit pe fundațiile unor țări (pe care le putem denumi, după Nicolae Iorga, Romaniile populare) originar și substanțial românești - și doar focalizate aici la deal și aici la munte, aici pe văi și aici pe malurile danubiene - ajunge a se configura, căpătând doar vizibilitate, în Evul Mediu atunci când primejdiile ce veneau de dincolo de zări se dovediră sistematice și stăruitoare și, deci, altfel de neocolit. Însă aceste coagulări unde pulsa aceeași inimă etnică și aceeași tradiție, nu însemnară despărțăminte nici măcar trecătoare și adevărul istoric arată că îngemănarea lor era, din unghiul tainic, fapt de tradiție și cu vechime. Este peste tot o romanitate carpatică ostilă Împărățiilor, trăind pe structuri autohtone, getice, și având sentimentul păcii și semeția unei vieți istorice bătrâne și europene, precum la început. Când Bizanțul se prăbuși, voievozii de la Dunăre și din Carpați înțeleseră că tradiția romanității s-a transmis până la ei, luând înfățișarea Caesarului ocult, a protectorului tainic din vremea de dincolo de istorie.
Însă, istoria nu fuse îngăduitoare nici cu acești carpatini vorbind un idiom romanic dar cu sufletul rămas pur și adorator al cerului getic, limpezit, astfel încât aici răspunsul lor trebuise a îmbrăca forme nu o dată dramatice și căzu, mai întotdeauna, sub regimul necesității. Căci, îndeobște, popoarele sedentare și cuminți sunt obligate a-și recuceri memoria, căci istoriografia, fiind creația celor ce vin de departe și se așezară peste aceste populații stabile, ea nu-i știință ci doar o formă de justificare de năvăliri.
Această reconquista se înfăptuiește și la români. Dar aici, în Carpați, și la Dunăre (acel fluviu care la geți nu era riveran) istoriografia se armoniză nu o dată cu poezia, poezia fiind cu probabilitate cea mai impunătoare materie a filosofiei daco-geților ce se transmitea mai cu precădere oral și se sustrăgea, astfel, materialității ce constrânge și piere. În această ordine, tradiția este impunătoare. Agatârșii își cântau legile, terapeutica lui Zalmoxis consta în cântări îmblânzitoare de suflet și până și când se duceau în solie dacii își însoțeau pasul de melodii scoase din citheră. Până târziu, către evuri moderne, aceste tradiții cântate se păstrară și când se începură a se însemna faptele vremurilor defuncte subînțelegem că întâii istoriografi fuseră poeții. Astfel încât se dovedi, la o vreme, că aceste anale și aceste letopisețe transmise oral și cântate au puterea de a coagula mai pregnant o spiritualitate în a cărei definiție nu se poate face abstracție de folclor. Istoricul se înfățișează, astfel, drept rapsod.
Opera fundamentală pornește, deci, la români din acest strat ce îl înfățișează pe scriitor drept un stăpânitor al cuvintelor însă, deopotrivă cu acesta, un interpret al timpului colectiv. Literatura devine, astfel, o năzuință către întreg și comunică o integrală de viață istorică în același timp vizibilă, dar și tainică.
Și, de-aceea, a introduce unități de evoluție în acest prelung și spectaculos proces de exprimare a unui popor prin cuvânt - ce se configurează abia după trecerea de vremi, când totul se așază și privirea e senină - este, de fapt, a găsi măsurile ce îl definesc și care, oricât ar fi fost înaintările de capricioase în aparență, sălășluiesc în chip obiectiv în istoria lui.
Scriu aceste propoziții și simt că e momentul de a spune ceea ce sună ca o confesiune definitivă: "Sunt, dar, pentru fenomenele cu organicitate, specifice în marginile unei culturi ajunse la formula ei stăruitoare, pentru continuitatea unei literaturi a cărei oră interioară a sunat întotdeauna într-o gamă deopotrivă carpatică și europeană, definind Europa originilor".
Artur Silvestri, București, 1986 în prefața Revolta "fondului neconsumat"
cumpără acest produs ...
Selecțiuni din Cuprins:
- "Momentul copernician"
- Întoarcerea "omului arhaic"
- Dincolo de "regionalismul creator"
- Stratul etnografic
- "Eseninian" și "anonim"
- "Clasicismul păgân"
- "Iarba fiarelor"
- "Primitivism" și "africanism"
- Enigma antropologică
- Extract din "esențial"
cumpără acest produs ...
|
