Capra cu trei iezi - Ion Creangă

     Într-o căsuță cu pridvor de lemn și mușcate roșii lângă ferești, trăia odată o capră care avea 3 iezi.
     Iedul cel mare și cel mijlociu erau tare obraznici, iar cel mic era harnic și cuminte.
     Într-o zi capra le zice iezilor că se duce în pădure să le aducă de-ale mâncării și să nu deschidă ușa nimănui. Și când s-o întoarce, pentru ca iezii s-o recunoască după glas, o să le spună așa:
"Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieți!
Că mama v-aduce vouă,
Frunze-n buze,
Drob de sare,
În spinare...
Smoc de flori,
Pe subsuori"      - Să n-ai nici o grijă, mămucă, îi făgăduiră iezii.
     Apoi capra iese și se duce în treaba ei.
     Rămași singuri, iezii traseră degrabă zăvorul, încuind ușa, așa cum îi învățase mama, și se apucară de joacă.
     Un dușman de lup, chiar cumătrul caprei, care demult poftea să pape iezii, a tras cu urechea la tot ce vorbea capra cu dânșii.
     Și nu se îndepărtă bine capra, că lupul bătu la ușă și începu:
     - Trei iezi cucuieți,
     Mamei ușa descuieți! ...
     Când îl auzi, iedul cel mare sării să tragă zăvorul. Noroc de iedul cel mic că l-a oprit la vreme, zicându-i:
     - Nu deschide frățioare, glasul mamei nu-i așa de gros și de răgușit.
     Auzid acestea, lupul alergă degrabă la ursul fierar să-și ascută limba și dinții, ca să-i fie glasul mai subțire.
     - Acum n-o să-mi mai deosebească glasul, își zicea lupul, îndreptându-se din nou spre căsuța caprei, și ochii-i luceau de poftă.
     Așa a fost. Iedul cel mare nu stătu la îndoială și trase zăvorul. Iezii cei mici însă au recunoscut și de data asta că nu e glasul mamei și s-au ascuns, cel mic în horn și cel mijlociu sub albie.
     Pe ușa deschisă intră lupul căruia îi scăpărau ochii și-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era și haț! îl mâncă pe ied.
     Văzând că nu mai e nimeni, lupul se așeză pe albie, care scârțâi sub greutatea lui. Iedului mijlociu i se păru că lupul a strănutat și, din obișnuință, îi strigă:
     - Să-ți fie de bine, nănașule!
     - Așa, se bucură lupul ridicând albia, aici te-ai ascuns, ghidușule? și fără a mai sta pe gânduri, îl mâncă și pe iedul mijlociu.
     După ce mai cotrobăi prin casă, ca să dea și peste iedul cel mic, care tăcea chitic în ascunzătoarea lui, lupul, negăsindu-l plecă, lăsând lacrimi și jale în urmele lui.
     În vremea asta, capra venea spre casă încărcată cu de-ale mâncării și gâfâind.
     Iedul cel mic, cum auzi glasul caprei, îi deschise ușa și, cu lacrimi în ochi, îi povesti tot cum a fost.
     Acum, nu-i mai rămăsese decât iedul cel mic cu care îi plângea pe ceilalți doi.
     Capra s-a tot gândit cum să dreagă și ce să-i facă lupului. Uite așa, a pus la cale cum să-și răzbune iezii.
     A făcut bucate, care de care mai gustoase, de-ți lingeai degetele, nu alta.
     Aproape de casă, era o groapă adâncă. Capra o umplu cu jăratec și cu lemne putregăioase ca să ardă mocnit, puse peste groapă nuiele și pământ, iar pe deasupra acestuia așternu o rogojină...
     Apoi se duse să-l poftească la masă pe lup. Acesta parcă atâta aștepta, căci iezii abia îi deschiseră pofta. Lingându-se pe bot, lupul o luă pe urmele caprei, care îi spuse că nu știe cine i-a mâncat iezii. Vicleanul de lup se prefăcu îndurerat de această veste, încercând să dea vina pe urs.
     Ajunși acasă, capra îi puse masa pe rogojină și îl așeză pe un scăunel de ceară, care se topea pe nesimțite la căldura focului din groapă.
     Deodată, buf! scaunul topindu-se de tot, lupul se prăvăli peste rogojină, care se scufundă sub greutatea lui în vâlvătaia focului.
     Zadarnic se ruga acum lupul de capră să-l scape. Milă de el nu-i era, după cum nici lui nu-i fusese milă de copilașii ei.
     Și auzind caprele și țapii din vecinătate de pățania lupului, tare le-a mai părut bine! Și s-au adunat cu toții, veselindu-se împreună.
     Și a fost praznic mare, unde a fost poftit povestitorul, care după aceea, a încălecat pe o șea și a venit și v-a spus povestea așa.